Monthly Archives: Iunie 2010

peste tot acasa

romani prea multi nu am vazut la londra. am vazut insa semnele romaniei.
1.fratelli, varianta oxford street, care nu e insa club de fite, ci doar un bar ceva mai retras de ochii lumii.

2. „cata si simona sunt aici” se citea la 100 de metri inaltime, pe peretii catedralei st paul’s, veche de vreo 300 de ani.

normalitate

prin nastere, suntem fiecare diferiti. prin locul pe care il ocupam in societate, trebuie sa fim comuni. sunt doua forte care trag simultan in directii opuse. ba sa fim unici, ba sa fim la fel. e cam aiurea uneori. cred ca e un semn de putere pentru cei care gasesc echilibrul. e un gand care mi se trage de la un film, „all about steve”. cred ca e filmul pentru care sandra bullock a primit „zmeura de aur”, desi nu prea inteleg de ce. mie mi-a placut de ea. oricum, e despre o persoana careia i se tot spune „sa fie si ea normala” si care e dezorientata.

londra

greenwich – chiar ca e verde si atat de liniste, croaziera pe tamisa – history in motion, british museum – ca un copil in magazinul de jucarii, pe iarba in fata la tate modern – mi-au crescut radacini si nu ma lasau sa plec, piata paternoster, langa catedrala st’paul – suc si sandwich pe trepte cu zeci de turisti si oameni iesiti in pauza de masa de la Bursa si de la firmele din jur.

astea sunt cele mai frumoase momente la londra. si multe altele. dar pentru ca inca sunt sub impactul high fidelity, raman la top five.

nesiguranta

nesiguranta de sine e o jignire pentru mine, dar si pentru cei apropiati. e ca un zid peste care ei trebuie sa sara. ma simt flatat de cei care o fac. e valabil si pentru mine, cu zidul, in sens invers. dar fiecare avem cate un zid mai mic sau mai mare de depasit. sau de doborat.

terapie prin blog

daca ma ajuta cu ceva blogul asta, e sa imi calmeze frustrarile. de asta nu scriu despre reusite, calitati sau mai stiu eu ce. prefer sa ma refer la lucrurile care nu-mi dau pace, la defectele mele. daca tot spuneam de calitati, una dintre ele e ca ma autoanalizez foarte mult. si cred ca sunt, intr-o masura multumitoare, obiectiv. scrisul e o forma de exprimare care ma ajuta sa imi organizez gandurile. iar sa citesc ce am scris imi ofera un impact diferit, o alta perspectiva.

relatii

am o problema cu relatiile. ma simt in largul meu in ele cat timp nu sunt implicat cu totul. dupa ce admit fata de mine si fata de cealalta persoana ca simt ceva special, am momente cand devin incordat si nesigur. cred ca e din cauza ca ma simt vulnerabil si mi-e teama sa nu pierd relatia. si poate si pentru ca ma simt ca un impostor uneori. ca si cum dintr-o data vad doar defectele si slabiciunile din mine si ma intreb cum de ma suporta celalalt. si ma refer si la relatiile de prietenie. cred ca asta mi se intampla in ultimele saptamani cu o persoana care mi-a aratat foarte clar ca tine la mine. e o prietena la care si eu tin mult. si am fost cam plin de reprosuri cu ea din cele mai mici chestii. relatia cu ea a trecut de la respect, la interes, la afectiune si, de ce nu, iubire, tot am scris in seara asta cuvantul asta de care ma feresc din frica de penibil, cred. nu e genul ala de iubire. imi place cum gandeste, ca e sensibila, amuzanta si atenta la ce simt altii. am ajuns intr-un punct al relatiei in care familiaritatea a venit cu pretul unei usoare monotonii. o faza pe care eu am inteles-o aiurea. in care m-am simtit putin in pericol sa nu pierd relatia asta. pentru ca e in firea mea sa inteleg lucrurile aiurea. norocul meu ca ceata din minte mai si dispare. asa vad ca lunile care au trecut cu intalniri si discutii mai dese decat cu oricine altcineva nu dispar si raman una dintre perioadele cele mai placute din viata mea. si ca relatia merge inainte cu noi momente la fel de placute si diferite.

iubire

„ascult muzica pop pentru ca sunt nefericit sau sunt nefericit pentru ca ascult muzica pop?” e intrebarea pe care si-o pune personajul principal din high fidelity … eu ma intreb daca pun egal intre iubire si fericire pentru ca am vazut prea multe filme romantice, am ascultat prea multe melodii lacrimogene si am luat prea in serios ce spun in jurul meu unii si altii sau mi-am format gusturile din cauza ca asta simt ca asta e cel mai important in viata? nu duc lipsa de iubire. imi iubesc parintii. iubesc o persoana cu care mi-am intersectat viata mai putin de un an, imi iubesc prietenii speciali. imi iubesc si rudele, dar intr-un mod care seama mai mult cu respectul. dar nu pot sa spun ca sunt fericit. si ma gandesc ca poate iubirea are valoare doar daca e completata de multumire si impacare de sine. cu ceea ce esti, cu ce ti se intampla.