Monthly Archives: Aprilie 2010

intoarcere

ma amuza gandul. nu credeam ca o sa mai ajung aici. mici stari de preocupare, tristete sau chiar deprimare sunt in firea mea sa le am, din cand in cand. dar lipsa totala de perspectiva, de speranta n-am mai trait-o decat o data si a trecut ceva de atunci. partea buna. nu se moare din asa ceva.

zero assoluto

ador limba italiana. imi inspira viata si optimism. inca mai tin minte serile in care ma uitam la italia1, canale5 sau rete4, cand eram prin liceu. uneori nu se vedea aproape nimic, intelegeam un cuvant din zece, intuiam mai mult ce se spune, dar nu conta. era cea mai mare placere in fata tv (exceptie, meciurile de fotbal:) ). nici muzica italiana nu imi e indiferenta.

maria mena

am aflat in sfarsit cine canta melodia pe care o asteptam sa fie difuzata inca o data, si inca o data … la radio. marian mena are 24 de ani, e nascuta in norvegia si pare o varianta mai „prietenoasa” a lui bjork. imi place prin simplitatea ei. si pentru ca e speciala. e o fereastra deschisa intr-o lume mecanica si rutinata.

jocuri

nu vreau sa ma fac praf si sa fiu eu cel mai mare critic al meu. dar e bine, ma gandesc, sa fiu realist. mi-am dat seama de mult timp de lipsa de motivatie si de cat de usor renunt sa lupt pentru ceva. de fiecare data cand joc fotbal, biliard sau orice altceva ce implica o competitie, sunt mai interesat de propriile limite. nu o fac intentionat, dar urmaresc executii inedite, ingenioase, pe care nu le-am mai incercat. culmea, de multe ori imi reusesc si am o satisfactie enorma. chiar si asa, pierd in mod constant, pentru ca nu am determinare si reusitele sunt izolate. ce e curios, ca nu ma deranjeaza sa pierd. incep sa imi dau seama ca aleg sa ma lupt eu cu mine, pentru ca asa nu exista presiune: sa nu-ti iasa ceva ce pare imposibil, e absolut normal.

incalzire globala

dimineata mi-am luat doua tricouri. afara era innorat, frig si batea vantul. pana am ajuns la serviciu, m-am copt pe drum. era soare si cer senin… dimineata m-am trezit optimist. pana dupa-amiaza imi venea sa fug in lume si sa nu ma uit inapoi… am gasit o solutie mai putin radicala. la intoarcere, am coborat din metrou intr-o statie lipsita de agitatie si am citit 20 de minute.

toate schimbarile astea sunt greu de acceptat. poate ca asa e noua fata a lumii. cu o incalzire globala si in suflete. cu relatii care se consuma mult mai rapid, cu sentimete care se transforma fara sa bagi de seama si presiune tot mai mare.

remediu

azi m-am ascuns de lumea reala. m-am refugiat in cea a filmelor ca sa imi recapat o stare de spirit pozitiva. a functionat. am inceput cu un show/documentar despre susan boyle, o somera de 48 de ani din scotia, care a devenit peste noapte un star cu milioane de discuri vandute, dupa ce a aparut intr-un concurs de talente. povestea ei e arhi-cunoscuta. culmea, mie mi-a scapat si am vazut-o din intamplare pe net. cu intamplari de genul asta viata bate filmul la scor de neprezentare. am trecut la invictus, despre nelson mandela. „i am the master of my faith, the captain of my soul” – ce frumos suna! seara am renuntat la fotbal pentru o comedie. mai bine sa zambesc, decat sa plang pentru o echipa decazuta. along came poly. nu am mai ras demult galagios. ce bine ca s-a terminat saptamana asta. sper ca tot ce a fost urat sa plece o data cu ea.

asteptari

unii s-au nascut sa fie artisti, altii fotbalisti, altii medici. eu m-am nascut sa fiu suparat. 🙂 am o vocatie pentru starea asta. ma supar pe lucruri marunte, ma supar pe lucruri serioase, ma supar ca sunt suparat. in concluzie, in curand n-o sa mai am cand sa ma supar, pentru ca o sa fie o suparare continua. cred totusi ca deserviciul cel mai mare mi-l fac atunci cand ma supar prea usor pe putinele persoane apropiate. ma pun in locul lor si imi dau seama ca am asteptari prea mari si risc sa ii sufoc pe oamenii astia cu pretentiile mele. trebuie sa ridic ceva mai sus limita de sensibilitate. sunt multe gesturi si fapte care nu poarta nicio semnificatie despre relatia cu celalalt.