Monthly Archives: Septembrie 2009

un gest urat

e distanta tare mica intre un gest urat si unul frumos. am jignit un coleg astazi. nici macar nu era de fata. am citit cu voce tare ceva ce a scris, ca sa scot in evidenta o greseala. am crezut ca e amuzant. din fericire, era o vorba intr-un film, „there is life on this planet”. din patru persoane care ma ascultau, una singura a zambit. sunt sigur ca doar pe seama greselii, nu si a celui care a facut-o. e genul de om calculat, rational si cu foarte mult bun-simt. un altul a tacut, iar ultimul mi-a aratat ca e foarte usor sa faci o asemenea greseala. mi-am dat seama de gest, de abia dupa ce am inchis gura. sunt genul de momente in care ma gandesc daca nu era mai bine cand eram mult mai tacut si reduceam dialogurile la maximum. asa parca vroebste gura fara mine uneori. faza de azi m-a facut sa fiu constient ca asa se intampla si cu cei care, consider eu, ca imi fac gesturi urate.

movie time

sa mai fac putin pe desteptul, sa ma rup in figuri, ca incep sa ma suspectez de asa ceva in ultimul timp. am fost la cinema. nu stiu de ce, dar tocmai in mall. ok. bilet, 32 lei, suc si popcorn, 16 lei, film-final destination, o porcarie, distractie, datorita prietenilor. acum, de ce e asa misto sa mergi la film, in mall? preturile mi se par exagerate rau, parca mereu e coada la bilete, desi sala unde am fost eu era trei sferturi goala, iar ca sa ajungi la cinema trebuie sa faci promenada prin fata zecilor de restaurante la care unii adora sa se afiseze. prefer laptop ori tv, sau macar un alt cinema.

ring-ring…

n-am mai vorbit cu ea de sase ani. am ramas tot timpul curios. ce face, ce i s-a mai intamplat? m-am amuzat. i-am cautat numele pe facebook, acum cateva seri. n-am gasit nimic. peste doua zile, imi suna telefonul la serviciu. ”buna. sper ca nu te superi ca te caut. mi-a trebuit curaj, dar vroiam sa stiu ce mai faci.” coincidentele ma sperie. sunt amuzante si interesante, dar ma sperie.

just fun

miscari energice atent studiate, gesturi largi si stridente, ranjet plin de incredere infipt pe fata. sunt „accesoriile” la moda in club. de cateva luni, am inceput sa ies din nou seara, in week-end. am gasit cateva locuri, mai numeroase decat credeam, unde sa ma simt bine. fara house ori manele. muzica veche pe care de obicei o asculti la radio, de la vama veche, la offspring. majoritatea oamenilor de aici vin sa bea, sa se simta ok. e o atmosfera relaxata, in care prea putin se cauta impresia in ochii celorlalti. sunt insa si unii care se dau in spectacol. danseaza in centru, cersesc atentie si sunt foarte mandri de ei. e interesant ca au priza la „public”. asta gandesc eu, daca nu cumva vorbeste invidia din mine. nu inteleg totusi afirmatii de genul: ce bine dansezi! eu sunt de parere ca atunci cand mergi sa te distrezi intr-un club, dansezi cum te taie capul. poti sa sari si intr-un picior. daca te simti bine si o faci intr-un mod natural, pentru ca asa iti vine… e totul perfect. mai bine de atat nu se poate. nu e ca si cum se dau note pentru prestatia artistica sau te intreaba la intrare cat de bine stii sa dansezi. la fel si la fotbal, cu prietenii. nu inteleg de ce trebuie sa fii incrancenat, sa strigi, sa te enervezi. e un joc, just for fun. atunci aia de la tv, ce-ar trebui, sa moara pe teren?

discutii

imi place sa stau de vorba cu persoane pe care nu le-am vazut niciodata. cu care sa nu fiu implicat in niciun fel de relatie. e o libertate si o noutate care imi creeaza un sentiment placut. cu un necunoscut, nu te ingrijorezi de imaginea ta, de ce va spune dupa. lasi garda jos si te bucuri de cateva minute. de cele mai multe ori, dialogurile de acest gen sunt glume si sunt lipsite de sens. dar asta conteaza mai putin. la fel si pe net. doar ca nu se compara niciodata discutia fata in fata sau chiar si la telefon, cu cea in fata tastaturii.

democratie

nu ador discutiile cu subiect serios. ce e aia democratie si pana unde ar trebui sa se intinda ea? asta ar fi un exemplu. mi-am pus totusi problema asta. la suparare. tot dupa un meci de fotbal, dar fotbalul e aici doar un detaliu de context.

steaua a terminat la egalitate, cu sheriff tiraspol, in europa league. la pauza meciului, patronului stelei, gigi becali, a coborat la vestiare sa ceara socoteala jucatorilor pentru prestatia slaba. ”a trantit usa de perete si a inceput sa injure si sa ia la rost jucatorii”, au relatat ziarele de sport. italianul bergodi a trecut peste momentul de uluiala si l-a invitat sa mearga inapoi la loja lui pe becali. urmarea? antrenorul a fost demis. ”m-a umilit”, a explicat patronul. ”in romania, se intampla lucruri care ma lasa cu gura cascata”, a fost reactia lui bergodi, la conferinta de presa.

trecand peste prezentarea incidentului, apare o problema. pana unde ajung drepturile unui patron, fie el de club de fotbal, de banca ori de aprozar? capriciile lui gigi becali, pentru ca nu e nici pe departe la primul, sunt intampinate de obicei cu remarci de genul „sunt banii lui, e normal sa faca ce vrea”. asa s-a spus dupa ce a umilit jucatori si antrenori.

in conditiile astea, nu inteleg de ce se mai semneaza contracte. sau de ce nu se specifica in contract, in loc de durata, ”pana cand considera angajatorul de cuviinta”?

pana la urma, in mintea mea de complexat, fara bani, nerealizat, nesmecherizat, necombinat cu toti bazatii in afaceri dubioase, gasesc normal sa existe limite chiar si pentru proprietarii de businessuri. adica, nu ma dai tu afara asa, fara niciun motiv intemeiat, doar pentru ca esti patron. intr-o tara civilizata, ar trebui sa imi achiti tot contractul. de exemplu. autoritatile de control, sunt insa mai mult de forma. se petrec abuzuri pe banda rulanta. unele, cum e cazul becali-bergodi, chiar sub ochii lumii.

intr-o astfel de societate, democratia nu e decat un alt fel de comunism, doar cu alti dictatori.

taste

i hated scrarmbled eggs, chicken and mushrooms, as a kid. now i’d eat non-stop chicken salad with mushrooms in it and i love scrambled eggs. it’s just an example of how taste changes in time. it makes me wonder. what stays the same? i hoped this happens with feelings. but i’m not so sure anymore. people change so much in time. what they feel for each other is also different. i have a few friends, with whom i meet after years and feel this naturale vibe that once united us. in most cases, doesn’t happen this way. it’s sad to meet friends and not have what to say to each other. it’s one of that things i remember seeing at my parents and other grown-ups, at parties. that’s the kind of situation that define maturity for me. cold, rational talks. cold, rational relation-ships. i don’t want to be like this. it’s strange for me to say it, being the quiet and serious one. i just believe you always have to be a little naive and childish, even if your childhood is more and more apart.

here is an interesenting comment
quidam says:

Actually, people never change. Most of the time life gets in their way and trying to change is the only way they can cope with it. They try to be different: better, smarter, stronger, anything that could hypothetically help them face whatever lays ahead. Our life is the consequence of our choices and more or less so are we. In this crazy race towards happiness, we do anything we think might help, including changing our priorities, our behavior, our friends. Some changes help, and we try to keep them constant but most of them don’t last too long, because you can’t deny yourself forever. The core of a person is only one and if you think people changed, you probably never really knew them at all.