Monthly Archives: August 2009

asculta

vorbesc putin de obicei. imi place sa ascult si sa spun ceva cand am un motiv bun. asta imi da ocazia sa vad mai bine stilul celorlalti. cum isi dau ”coate” si se ”imping”, la fel ca batraneii din autobuze si trolee. inca nu-mi dau seama daca la cei care simt nevoia constanta de a se auzi vorbind, de a fi in centrul atentiei e un complex de inferiorirate sau un efect al unei personalitati prea puternice, care domina fara voie. probabil, ambele. difera doar in functie de persoane. ce nu inteleg deloc e insa cum poate o persoana de genul asta sa intoarca capul in timp ce ii povestesti ceva, dupa ce tu ai ascultat-o minute in sir vorbind in mare parte fara sens. e o chestie de bun simt pana la urma. cand persoana respectiva iti mai e si prieten, atunci eu chiar gasesc motive sa reactionez. mi se pare un motiv intemeiat de cearta. cine face asa ceva nu pune prea mare pret pe celalt. de la ce am pornit … azi, de la un pretext banal, unul dintre colegi a inceput sa-mi povesteasca despre cum a avut el posibilitatea sa plece in germania cu nu stiu cati ani in urma. si a tot zis si a zis…si a mai zis. zeci de detalii inutile. cand putrea sa spuna foarte simplu regret-nu regret, as pleca-nu as pleca daca as mai avea ocazia. pentru ca altceva nu ma interesa si am ajuns cu rabdarea la capat, am incercat sa-l intrerup cu o gluma. m-a vazut ca vreau sa spun ceva. m-a vazut ca ii fac semn sa se opreasca putin. m-a auzit ca vorbesc peste el. a continuat impasibil. nu l-a descurajat nimic. norocul meu, a mai venit cineva si a intrerupt discutia. situatia m-a amuzat. e doar un coleg. il respect, dar nu ne leaga nimic mai mult. realizez insa ca nu e o situatie singulara pentru mine. e vina mea. de la prea mult stat in banca mea, las impresia de om slab, neinteresant, care n-are nimic de spus. ma intorc din nou la aparente. pe zi ce trece, imi dau seama cat de importante sunt.

neliniste

e obositor sa vrei tot timpul sa fii mai bun. uneori iti vine sa te complaci in mediocritatea ta. sa fii unul din cei multi, dar macar sa ai liniste. iar cand obtii asta, apare frustrarea. si tu poti sa faci ce face ala de bun. m-am saturat sa ma plimb intre starile astea. vreau ceva, dar nu stiu ce si cu atat mai putin cum sa obtin. nu stiu daca e in firea oamenilor sa fie vesnic nemultumiti sau doar eu sunt asa.

anti-fotbal

”dinamo suntem noi!” asta au strigat aseara fanii lui dinamo dupa ce au rupt gardurile, au patruns pe teren si, cel mai probabil, au obtinut o pedeapsa drastica pentru clubul favorit. faptele in sine nu merita prea mult comentate. la fel si reactia oficialilor. e greu sa vii tu, conducator, acum sa arati cu degetul spre galerie. tu, conducator, care le-ai platit deplasari, le-ai tolerat excesele si ai injurat cot la cot cu ei echipele rivale. cel mai interesant mi se pare cum rationeaza suporterul de fotbal din romania. se vede indreptatit sa faca apel la violenta pentru ca i-au fost inselate asteptarile. „dinamo suntem noi”, nu patronii care achita facturi si salarii, nu jucatorii care imbraca tricourile cu insemnele echipei, nu fostii jucatori, care au adus performanta in curtea clubului. ei, suporterii, vor satisfactii, dar fara cost, pentru ca multi dintre ei nu-si achita nici biletele de meci, dapa-i sa cotizeze anual, asa cum se intampla la barcelona sau real madrid. ei, suporterii, s-au invatat sa auda ca sunt al 12-lea jucator si ca fara ei fotbalul e ca la teatru, chiar daca fotbal fara galerii si ultrasi se poate, dar galerii si ultrasi fara fotbal, nu. galeriile de fotbal sunt grupuri anti-sociale, locuri unde adolescentii isi pun laolalta rebeliunea. nimic mai mult. bucuria si supararea unui rezultat sunt la fel si pentru cel care vede meciul de la tribuna si nu de la peluza, sau de la televizor. ei, suporterii, au fost insa prea mult bagati in seama si nu-si mai stiu rolul. li se pare normal sa schimbe antrenori, sa alunge jucatori, acum chiar si conducatori, sa bata pe strada pe cei care au haine in culorile rivalilor, sa jefuiasca magazine si sa vandalizeze autobuze, tramvaie sau trenuri. va mai trece mult pana isi vor da seama ca nu ei dau culoare fotbalului. si ca, atunci cand devin violenti, ei sunt doar partea gri a lui.

p.s. ei, suporterii = galeriile organizate, grupurile de asa-numiti ultrasi

v.s.t.

am inceput sa scriu cam des despre muzica. asta e bine. pentru mine e un barometru. dupa cat de mult imi place sa ascult muzica, masor cat de bine ma simt. cand sunt apatic si visator, muzica trece prin mine. sunt zgomote si atat. chiar si atunci nu renunt insa la ea. cand sunt happy si cu chef de viata, aud versurile, am trairi interioare. acum de exemplu, mi-am adus aminte de o melodie foarte draga. m-a ajutat intr-o perioada grea. diminetile la primul meu job, erau pline de energie cu ea.

p!nk

imi place roz. da, si camasa pe care am primit-o cadou (nu credeam sa ajung sa port roz. oricum in magazinele de costume e plin de camasi roz, se pare ca e o moda) dar mai ales imi place pink. am ascultat tot drumul spre mare numai pink. ultimul album, funhouse, e foarte misto. iar pink mi se pare o artista sincera, intr-o industrie care vinde divertisment cosmetizat la fiecare virgula. acum, ca ma amagesc singur sau nu, oricum ii vine foarte bine imaginea pe care o imbraca pe scena. important e ca o cred. o vad la fel si in viata de zi cu zi. si, dincolo de tatuaje si piercinguri, imi place si ca femeie.

sabloane

totul e pe baza de indicii. vorbesti mult si tare, ai ceva de spus, esti sociabil. stai langa o tipa buna, esti un tip interesant. te repezi sa dai raspunsuri, acompaniate cu un set de detalii inutile, la toate intrebarile, esti destept. si lista continua. ce masina ai, ce ceas, de unde iti iei hainele, ce carti citesti, cum iti aranjezi parul. nu e de mirare ca sunt atatea fete dezamagite. vad ce vor sa vada, dar dau vina pe altii cand se lovesc de realitate. povestea nu e cu mult diferita si cu barbatii. tipa inaccesibila se schimba din curva in super de treaba doar pentru ca ne acorda putina atentie, vrem sex, distractie si nicio bataie de cap, dar se miram de ce nu ajungem nicaieri cu relatia… e adevarat. in viata te pierzi fara repere. dar sa ai totul gata trasat in sabloane parca mie unul imi lasa un gust amar. fiecare om e unic, de la structura adnului, pana la gusturile lui. parca e mai interesanta viata daca accepti ca n-ai nici cea mai mica idee despre ce va fi. si ca semnele sunt doar orientative. oamenii pot oferi surprize dincolo de ele.

vama veche

fara strazi asfaltate, fara masini decapotabile, fara ritmuri house ori de manele in boxele cluburilor, fara „parade de moda”, fara restaurante luxoase si, in general, fara nimic luxos.

cu o faleza pe care o parcurgi in cinci minute, cu praf, pietre si denivelari ca pe ulitele oricarui sat tipic romanesc, cu tipi beti care cad din picioare in mijlocul drumului, cu fete cu bocanci in picioare si turisti de-o vara care dorm sub cerul liber, cu bautura ieftina si muzica rock si pop de acum ani buni, cu nicio privire atintita asupra ta, cu liniste si o totala lipsa de stres, cu pietre in mare in care iti rupi picioarele si cluburi unde toti danseaza cu toti…

cam asta e vama veche asa cum am cunoscut-o eu in week-endul asta. n-am mai trecut niciodata prin statiunea asta pana acum. m-am simtit excelent. a fost locul ideal sa evadez din bucuresti.