Monthly Archives: Iulie 2009

criza…

…e subiectul anului. la inceput era o gluma. intre timp a devenit tragedie. tot mai multi prieteni au probleme la serviciu. si cand toata lumea da afara, e greu sa iti gasesti alt job. plus ca nici sa ai job nu e asa ideal. e o perioada in care patronii gasesc alibi sa isi impuna pretentiile. ma vad norocos. pentru moment sunt ferit de probleme de genul asta. problemele celor din jur ma fac sa ma gandesc insa la ce e mai rau. ma cam sperie ideea de a fi pe zero financiar. totusi, nu banii sunt totul. iar grijile in exces nu fac decat sa grabeasca un deznodamant neplacut. cu idei optimiste imi alung grijile si pana acum merge. vreau sa ma bucur de vara asta. pe ultimele 3-4 le-am irosit. in week-end merg la mare si vreau sa ma distrez. si atat… que sera sera…cam siropoasa, dar tare misto melodia !!

Anunțuri

cine se-aseamana …

este interesant cum se impart oamenii in bucuresti. la motoare merge cine bea bere la pahar, se imbraca relaxat, n-are prea multi bani in buzunar. la terasele din centrul vechi merg in special cei imbracati cu haine de firma, cu cardul plin si care consuma cocktailuri cu grenadine sau caipirinha. la fel in cluburi. in herastrau tipii de bani gata si tipele fitzoase iesite la agatat, in centru liceeni si studenti, iar in club a sau el grande comandante „rebelii”. dupa cum spune si vorba. cine se aseamana se aduna.

sweet and sorrow

am terminat cartea. mi-a placut subiectul. mi-a dat de gandit. am ramas dezamagit de dezvoltarea lui. autorul a vrut sa socheze, sa iasa din tipar. a apelat la mijloace ieftine. scenele de sex sunt in exces, iar limbajul lor e real doar in filmele xxx. finalul e cea mai mare dezamagire. ceva de genul ”lost” sau mai stiu ce serial ori telenovela in care toata actiunea se rastoarna la 180 de grade. soni e fata bolnava de cancer, pentru ca asa a ales ea sa fie. a incercat sa se salveze din mijlocul unei vieti deprimante la un cabinet secret care iti stergea memoria si te facea sa crezi ca esti pe cale sa mori, doar ca sa te stimuleze sa traiesi adevarat. o prostie. parerea mea. parerea lor, am citit o multime de cronici pozitive, o capodopera. ma rog, raman cu placerea primei jumatati a cartii si cu regretul ca m-am entuziasmat prea repede.

soni

iar la dentist. nu credeam sa merg vreodata relaxat. mirosul si zgomotul instrumentelor au devenit banale. plec. n-am chef sa merg direct acasa. e aer de vacanta. mallul e in drum. am ratacit vreo ora printre cartile de la diverta. nu stiam ce caut. de fapt nu caut nimic. e mai mult ideea de a citi. nu prea am mai avut timp si oricum nu sunt un cititor inrait. coranul, coelho, ceva cu tutankhamon, niste thrilleruri in engleza cica declarate best-selleruri de ny times, cateva sf-uri… cam asta am rasfoit. cand sa ies, dau de soni. povestea unei tipe de 26 de ani, care afla ca are cancer si doar sase luni de trait. am auzit acum ceva timp despre cartea asta. am cautat-o, dar am renuntat repede. acum, n-am stat pe ganduri. am dus inapoi thrillerul american, cel mai probabil o replica de film a-la hollywood, si am plecat acasa cu soni. mi-a ramas in minte o replica dintr-un film foarte misto, cu denzel washington, „the hurricane”: uneori, nu alegi tu cartile, cartile te aleg pe tine. o fi. nu stiu. stiu insa ca soni e foarte ok. o poveste interesanta, un limbaj relaxat. ideea e ca nu ne gandim la moartea decat cand n-avem incotro. pana atunci, ne umplem existenta cu joburi, bani, masini, rate, case, bautura, distractie, cluburi… orice, numai sa tinem cat mai departe gandul ca intr-o zi vom muri. poate chiar azi. asta cam asa e. m-a pus pe ganduri. pana la urma, viata si moartea sunt acelasi lucru. depinde doar directia din care le privesti. inceputul si finalul. in ambele cazuri, nu exista control. singura cale sa castigam e sa nu ne pese. sa acceptam totul asa cum e.

un job ca oricare altul

am avut cea mai urata zi la serviciu. fara subiecte, fara filmari, cu seful al mare in concediu si cu un acut sentiment de neputinta. m-am simtit un jurnalist impostor.

eu lucrez la partea de ”procesare” si ”ambalare”. depind de munca celor care fac teren si aduc materia prima. un rol caldut si linistit, dar nu lipsit de stres si solicitare. pentru ca in drumul spre pozitia actuala, mai degraba doar am bifat ”’terenul”, ma simt vinovat. si fata de ei, ca stiu cat de greu le e. si fata de mine, ca atunci cand am visat sa fac meseria asta, am visat la partea activa, mereu in miscare, aproape de persoane. ma mai linistesc cu putinele realizari de gen, cu care ma validez ca jurnalist, in mintea mea.

la sfarsitul zilei, stiu ca fac ceea ce la 18 ani aveam in minte atat seara cand ma puneam in pat, cat si dimineata cand ma trezeam. pana la urma jurnalismul a fost un pariu cu mine. am o personalitate total incompatibila cu meseria asta. calm, timid, nevorbaret. si totusi, am reusit pe cont propriu. am trecut prin facultate, master si am aproape cinci ani de presa.

pentru persoanele noi pe care le cunosc par mai interesant cand spun cu ce ma ocup. face bine la orgoliu. dar incerc sa spun de fiecare data ca e doar un job ca toate celelalte. e important pentru mine, pentru ca asta mi-am dorit, dar atat. n-are legatura cu cine sunt ca persoana.

my way

it always felt like i couldn’t find my place. as a kid, i wished to be invisible. time to pass faster. my parents were great. i was the problem.

my space was with my childhood friends, at the corner of the block, were we all grew up. cause there all the differences didn’t matter. who was smarter, prettier, had money or darker skin colour. we were like family. it was like having two lifes. sad at school, happy at home. our ”gang” ended after going to highschool. from then on, we expanded our vision. each went on with his life. some of them are still close. i chose to study, not knowing then.

without them was pretty hard. i had moments of depression. more often then before. not even now i can tell how serious they were. since i had problems expressing and trusting myself, i got marginalised. „their” bad image reflected on my mind. at least, that’s my own psychanalyse. the problem? being shy, as a part of my way of being, and could’t find meaning for life. had moments when i felt great sadness thinking of what death means and how nothing really has a sense.

i glimsed my future, after i finished highschool. changed my life completely. spent many nights just listening to my radio and reliving my life as i thought it should be. changing my own image inside my head. then i changed it outside. learned to enjoy everything, to be happy, independent, sure on me. set my own set of rules. be honest no matter what, stand on my position when i’m right, no matter what. it was a period that felt more like a dream. actually, that was my dream and it came true out of my darkest moments.

had a cool job, went to college, went in clubs, felt popular. all this, without making the effort to hide my shyness. after a while, it all seemed natural. i ignored my past. i was ashamed with it. and then i forgot it all. i thought that passing 21 is a big step. and, as a result, i should change again my way of being. be serious, mature. tried to watch life with other eyes. i went on being a social sclave and lost myself on the way.

i ask myself, while writing, what know? don’t really know. i start to regain my feelings, my soul. at 28 i know about life and death as much as i knew when i was 8. truth is no one knows. either they are scients or priests, or parapsychologists. answers for this existential questions we all ask ourselves sooner or later is inside us. i believe in God and in his many forms in which He makes part of our lives. i also believe that life is so simple. mind is just an instrument to live it, not to try and discover a sense of it. one is ugly, other richer or smarter. that differences make the world go round. behind them, everyone has darkness and light in his life. if we could only be satisfied with what we got and try to do more and accept what every new moment brings…this would be the sense.

i’m sure i’ll keep having my downsides, and lose my belief. as i am sure i’ll laugh and be happy at other times. maybe i’m built like this or it’s part of my destiny. i wrote to remember this thoughts. don’t know if they deserve to be read by someone else.

stiri de stiri

a prins-o de gat si a strans-o pana la ultima suflare…a lovit-o cu atata cruzime pana n-a mai miscat … i-a infipt cutitul adanc … a descarcat arma … copilasul … oameni nevoiasi …

sunt fragmente de stiri din jurnalele celor mai importante televiziuni din romania. pline de detalii sangeroase, violente, vulgare, derapaje emotionale. totul in cautarea socului de partea cealalta a ecranului. nu e nicio urma de informare in stilul obsesiv descriptiv.

indiferent cat de oribila, o fapta trebuie prezentata publicului. are relevanta pentru o imagine reala a mediului in care traim. dar poate fi aratata si obiectiv, rece, distant. ce se intampla acum nu prea aduce a jurnalism.

e aceeasi situatia, cand trecem de la stirile hard, la cele soft. sexul e speculat sub toate pretextele posibile. avem popi porno, pitici porno, vedete a caror principala ocupatie sunt sedintele foto in playboy.

limbajul devine tot mai obositor si confuz pentru cine are un pic de educatie. explicatia ”lor” e ca se scrie pe limba maselor. cred ca de fapt se scrie ca sa distreze masele si ca acestea sa faca un efort cat mai mic de despachetare a mesajului.