Monthly Archives: Mai 2009

presiune

e greu sa calculezi randamentul cuiva. exista metode, stiintifice, prin care poti sa iti dai seama de potential. dar de la potential la ce arati in practica e cale lunga.

ma uit la mine in primul rand. sub presiune sunt mediocru. m-au promovat la serviciu si chiar daca nu am multe in plus de facut gresesc. mi-a disparut inspiratia.

de vina e presiunea, zic eu. poate si ca nu mai am placere in ceea ce fac.

sunt patru ani si jumatate de cand lucrez in presa. e meseria la care am visat de cand eram copil. pentru ca sunt o persoana timida, retrasa nu am luat in serios ideea pana am ajuns la finalul liceului. am dat la jurnalism si e cea mai buna decizie a vietii.

dupa facultate, am fost cateva luni la un ziar. m-au respins si nu stiam ce sa fac. ma rugam sa mai am parte de o sansa. a venit, cand imi pierdusem orice speranta. am inceput de la zero, asa cum era si normal. prima stire, primul interviu, primul reportaj, prima legitimatie. imi aduc aminte cu placere de fiecare dintre ele. dar toate astea nu ma fac sa regasesc placerea de a lucra.

acum am acceptat o pozitie din care trebuie sa ma implic si mai mult. e flatant, aud felicitari in jur. dar nu stiu nici acum de ce am zis da. din orgoliu, pentru bani sau vanitate. probabil ca de asta. altfel, imi doream liniste si orice in afara de un plus de stres.

fantezie vs disciplina

sunt racit, epuizat fizic si consumat psihic. dar in noaptea asta o sa adorm cu un zambet pe fata.

am vazut finala ligii campionilor. barcelona a batut-o pe manchester united cu 2-0 si a castigat trofeul pentru a treia oara in istorie.

e dovada ca fantezia, bucuria, pasiunea te pot face sa fii cel mai bun. asta intr-o lume care crede tot mai mult in organizare, cultul disciplinei, studii si analize si mai ales in prevedere si control.

be nice. or not

sa fii la locul tau e o mare prostie. poti sa ii spui oricum. civilizat, decent, linistit, cuminte, timid.

esti asa, esti calcat pe cap in permanenta. te vor placea toti, dar nimanui nu-i va placea sa stea langa tine. te vor vorbi toti de bine, dar nimeni nu va avea retineri sa iti dea branci din calea intereselor personale. te vor respecta toti, dar niciunul nu va avea rabdare sa te inteleaga.

un comportament de genul asta are mai multe explicatii. educatia, dorinta neconstientizata de a fi pe placul celorlalti sau, pur si simplu, o deschidere mai mare la minte care te face sa vezi ca n-are rost sa alergi dupa senzatii tari si o imagine cool in ochii celorlalti.

eu ma incadrez in categoria asta gen „nice people”. nu stiu care e cauza. poate un pic din fiecare. uneori simt nevoia sa ma revolt. asa ca ma revolt. comportamentul la extreme nu imi da pace. nu reusesc sa imi dau seama unde e locul meu.

filme

am vazut 28 de filme, din martie pana acum. asta doar pe laptop. nu le pun la socoteala pe cele de la tv, unde insa am inceput sa ma uit mai rar. practic, un film la trei zile.

majoritatea sunt comedii romantice. locul de desfasurare al povestilor sunt orase mari, moderne. peste tot sunt masini luxoase, toata lumea vorbeste la celulare scumpe si are plasme pe pereti, in apartamente parca scoase din revistele de desing interior. iar finalurile, indiferent de labirintul intamplarilor, sunt fericite.

e dorinta de a evada. de a merge intr-o lume fara probleme si batai de cap. ca incerc sa evadez atat de des spune multe despre starea de spirit pe care o am in perioada asta. folderul cu filme e o oglinda buna. sunt las si fug de realitate, ca sa traiesc prin intermediul unor personaje fictive.

compasiune

nu mai vreau sa imi para rau de nimeni. imi pare rau de mine si e de ajuns. respect supararea, tristetea altora. dar atat. e treaba lor. nu vreau sa aud. pentru ca prea multi pe care ii consolezi, n-au pic de recunostinta. prieteni de-astia care-ti sunt aproape doar la greu, greul lor, mi-au ajuns.

schimbari

consum rapid relatiile cu cei din jurul meu. cand imi pun increderea in cineva, acumulez frustrari la cele mai mici gesturi nepotrivite. cu atat mai mult nu suport sa simt ca cineva apropiat ma desconsidera. nu gasesc motive sa lupt pentru a schimba perceptia asta, cat de important prieten mi-ar fi respectivul. mi se pare o conditie esentiala, ca sa te numesti prietenul cuiva, sa nu te consideri superior.

la fel e si cu joburile. inevitabil, un loc de munca inseamna o suma de relatii cu alti oameni. in medie, cred ca un an e durata pe am petrecut-o pana acum la fiecare job. problema mea nu sunt acomodarile, am darul ciudat de a face impresie buna fara sa imi propun asta, ci ca dupa un timp calmul incepe sa imi fie considerat o slabiciune si apar exact ce urasc mai mult, privirile de superioritate.

azi am avut din nou ocazia sa schimb locul de munca. am primit o oferta interesanta. si riscanta. ar fi trebuit sa fac ceva ce mi-am dorit, in acelasi domeniu. dar ceva ce nu am mai facut pana acum decat ocazional. m-am gandit bine si mi-am dat seama ca, in mod ironic, a trecut aproape un an de cand sunt la actualul loc de munca. am zis da, initial. am refuzat in cele din urma.

am zis da pentru ca alerg dupa schimbari in toate directiile in speranta ca asa mi se va schimba si viata. am un sentiment acut ca ceva nu merge. ca nu sunt pe un drum bun. am zis nu pentru ca de data asta sunt intr-un loc unde sunt apreciat. si mai ales acceptat asa cum sunt. sigur, sunt si momente urate. experientele de pana acum m-au convins insa ca astea exista peste tot.

revenind la relatiile cu prietenii, m-am impacat cu situatia. timpul schimba oamenii. nu vreau sa ma cert cu nimeni, dar aleg sa pun distanta intre mine si cei care se simt prea buni ca sa dea un telefon sa intrebe ce faci sau care au uitat atat de usor ca ai fost alaturi de ei in atatea momente. face parte din viata. asta e. mai bine mai putini prieteni, mai multa demnitate. respir mai liber asa. asta si pentru ca e mai mult loc liber in jurul meu.

asalt la muzee

la fel ca anul trecut, noaptea muzeelor a fost o nebunie. pentru unul parasutat in bucuresti in mijlocul evenimentului ar fi fost clar ca romanii sunt poporul cel mai iubitor de cultura din toata lumea.

din cauza aglomeratiei, organizatorii s-au declarat depasiti de situatie. micile concerte sau scenete puse la cale pentru a acompania consumul de cultura au devenit inoportune. pentru simplul fapt ca era greu sa stai pe loc sa admiri ceva cand te impingeau din spate alte zeci de persoane. valabil si pentru exponatele din muzee.

recunosc, n-am fost la un muzeu de nicinu mai stiu cand. probabil de la excursiile organizate cu scoala. nu sunt mandru de asta. nici rusinat. pur si simplu, asa mi-am format sau mi s-au format reperele. ca timpul liber sa-l petrec mai degraba la un suc cu prietenii, la un meci … de vina e si imaginea „prafuita” a muzeelor. nimeni n-are timp sa le imbrace intr-o haina atractiva. sa transmita mesajul in termeni populari.

ideea e ca nu absenta pretului de cateva zeci de mii de lei cat costa un bilet la muzeu a facut ca actiunea asta sa atraga atat de multi oameni. eu cred ca mai importanta a fost vizibilitatea. daca mergi azi la muzeu, e ceva banal. nu mai e nimeni, acolo. decat istoria. ce treaba ai cu ea?! plus ca nu mai auzi pe nimeni vorbind la televizor despre cat de cool e sa mergi la muzeu. nici in cercul de prieteni nu mai manifesta nimeni interes.

adevarul e ca cine vrea sa merga la muzeu, merge cand are linistea sa admire ce e de admirat. si scoate si bani de bilet, care nu e mai scump decat o cola la terasele mereu pline ochi din centrul orasului. dar e efectul asta de turma si dorinta de a fi la moda. asa am vazut eu lucrurile din fata tv, la stiri. daca a fost cineva acolo si lucururile au stat altfel, il rog sa ma corecteze.