urasc sa fiu in centrul atentiei. sa simt toti ochii atintiti asupra mea. e o lipsa acuta de intimitate in senzatia asta. si o presiune. de a nu dezamagi. de a fi la inaltimea asteptarilor.
o imagine proasta despre mine, lipsa increderii ar fi o explicatie. dar si in momentele in care ma simt in largul meu, in clipele de euforie de dupa o reusita, sunt la fel.
nu stiu sa desfac un cadou, nici sa primesc un compliment sau sa accept multumiri daca ajut cu ceva. si mai ales mi se pare nedrept sa fiu dat drept exemplu, fata de o persoana ”pusa la colt”.
in timp am ajuns sa ma impac cu nevoia de discretie. cand eram mic o consideram un complex. in parte era. pentru restul explicatia sta in stilul de viata care ma reprezinta cel mai bine.
cred ca e cel important, daca vrei sa fii fericit, sa fii tu.
p.s. simt nevoia si de o completare. intr-un mod ciudat, predispozitia mea la discretie traieste bine-mersi cu un orgoliu destul de obez. pentru asta nu am o explicatie.
bello e impossibile 