Monthly Archives: Aprilie 2009

sebi

”mami, ce e acolo? … de ce vorbesc oamenii aia? … de ce nu putem sa coboram aici? … vreau sa stau in fata usii!”

are patru-cinci ani, ochi albastri si e un pachet de energie si curiozitate. mama are rabdare cu el. ii raspunde la intrebari. are un glas cald. intre doua-raspunsuri il trage inapoi pe scaunul de autobuz de langa ea. „stai jos, te rog, sa nu te lovesti!” dupa cateva statii, calmul mamei e pe cale de disparitie.

„copile, parca esti cazut din luna!” „da, parca sunt! hihihi”

sebi, asa il cheama, e tot mai nerabdator. vrea sa se ridice cu orice pret. nu intelege de ce mama isi inaspreste tonul. asa ca o impinge si rade. ”de ce faci asta?”, intreaba mama, mirata si ea de reactia copilului, in timp ce il loveste cu palma peste cap de cateva ori. „fii cuminte!” „fii cuminte, da!?”, ingana sebi, mereu zambitor, cu ochii la unul dintre vecinii de autobuz.

si cele mai frumoase lucruri au o fata neplacuta. asa e in iubire, alaturi de fata visurilor, la serviciul pe care ti l-ai dorit mereu si chiar cu copilul caruia i-ai dat viata.

in oglinda

urasc sa fiu in centrul atentiei. sa simt toti ochii atintiti asupra mea. e o lipsa acuta de intimitate in senzatia asta. si o presiune. de a nu dezamagi. de a fi la inaltimea asteptarilor.

o imagine proasta despre mine, lipsa increderii ar fi o explicatie. dar si in momentele in care ma simt in largul meu, in clipele de euforie de dupa o reusita, sunt la fel.

nu stiu sa desfac un cadou, nici sa primesc un compliment sau sa accept multumiri daca ajut cu ceva. si mai ales mi se pare nedrept sa fiu dat drept exemplu, fata de o persoana ”pusa la colt”.

in timp am ajuns sa ma impac cu nevoia de discretie. cand eram mic o consideram un complex. in parte era. pentru restul explicatia sta in stilul de viata care ma reprezinta cel mai bine.

cred ca e cel important, daca vrei sa fii fericit, sa fii tu.

p.s. simt nevoia si de o completare. intr-un mod ciudat, predispozitia mea la discretie traieste bine-mersi cu un orgoliu destul de obez. pentru asta nu am o explicatie.

90210

mi-a placut enorm sa ma uit la beverly hills si, mai tarziu, la friends. visam sa pot fi si eu parte dintr-un grup unit de prieteni.

n-a iesit cum am sperat. viata nu e chiar ca in filme. nu inseamna ca nu am descoperit prieteni adevarati. destinul sau norocul a facut ca la fiecare etapa grea din viata sa am alaturi cate o persoana in mod special.

ea se cheama acum alina. e singura persoana cunoscuta care stie de blogul asta. stiu ca citeste din cand in cand. asa ca mersi. in special pentru ca ma privesti dincolo de aparente.

”eu nu am prieteni. doar cunostinte”. mi-au ramas in minte vorbele astea. le-am auzit cand eram prin liceu de la varul meu. un tip popular. director la tuborg la 30 de ani. mereu in oras cu colegii la bere sau la cate o petrecere.

am ajuns si eu la aproape 30 de ani. am trecut prin sase locuri de munca, in medii diferite. il inteleg perfect. e o realitate dura. dupa ce ai terminat cu liceul sau facultatea sensul cuvantului prieten devine altul. culmea, pentru ca mintea se dezvolta impinge sufletul mai departe de lume. de aici si relatiile mult mai rationale.

e ceva normal pana la urma. fiecare are responsabilitati noi pe umeri, familii, copii, cariere, care vin pe primul plan. de asta cred ca cei care isi pastreaza prietenii din copilarie, din scoala, din facultate sunt niste norocosi. de asta cred ca nu e bine sa dai prea usor cu piciorul unei relatii construite in timp. la fel de mult cred insa si ca nu are niciun rost sa ramai aproape de persoane care te desconsidera si nu te trateaza asa cum meriti sau cum crezi ca meriti. o prietenie din trecut nu scuza jignirile din prezent.

schimbare

oricine poate sa fie asa cum vrea. cred in asta. cred ca ne nastem cu ceva unic: felul nostru de a fi. iar atata timp cat esti sincer cu tine si esti tu insuti, poti sa realizezi tot ce iti propui si pe deasupra sa te simti si implinit.

se spune ca singuratatea e dureroasa. este. dar nici cu multi oameni in jur nu scapi de probleme. sa zicem ca iti dai seama ca nu mai esti tu si vrei sa te schimbi, sa te reasezi. tocmai cele mai apropiate persoane vor fi cele care te tin in loc. sunt rari prietenii care sa te sprijine sa te schimbi. majoritatea vad in asta o amenintare. nici macar nu cred ca e un comportament intentionat. in subconstient insa fiecare vrea sa pastreze lumea din jurul lui neschimbata. e un sentiment de confort, de siguranta.

de asta cred ca schimbarea presupune mai multe sacrificii decat aruncarea unor haine sau modificarea programului zilnic. din pacate intervin si foarte dese conflicte. uneori, chiar cu oamenii dragi.

pentru cei care ma tot ataca in perioada asta, am un gand. imi pare rau ca nu pot sa fiu la inaltimea asteptarilor voastre. sunt mai importante asteptarile mele fata de mine.

tehnologie si aurolac

se apropie de mine, cu punga de aurolac la gura. „boss, stii cat e ceasul?” scot telefonul din buzunar sa ma uit. „unspe’ fara un sfert”. face doi pasi si se intoarce. „boss, stii sa imi pui si mie ceasul la asta?” scoate din buzunar un telefon. mult mai bun si mai scump decat al meu. „e de la mama…glumesc, l-am furat.” „mersi boss”. si pleaca.

oua rosii

care are oua mai tari. nu e nimic vulgar. doar jocul favorit de Paste, cu ceilalti copii de la bloc, cand eram mici. intr-un an am pus in tricou aproape toate ouale inrosite de mama si am iesit afara. n-a scapat unul intreg. o singura problema. era placut sa le sparg, nu si sa le mananc. asa ca le-am aruncat pe unde am apucat. cand au venit ai mei de la serviciu, discutau aprins. „cine-o fi aruncat toate ouale alea?! ce oameni!!” n-a durat mult pana s-au lamurit. cand a vazut castronul gol, mama a luat foc. tata a zambit. eu, nedumerit. pai, daca noi eram doar trei, iar acolo erau atatea oua, ce mare scofala?!! pai, nu? 😀 nici acum nu m-am lamurit. stiu sigur insa ceva. ar fi trebuit sa le arunc in spatele blocului. asa tot ce-mi lipsea era o minciuna buna. „mami, anul asta, ouale au iesit ca niciodata. n-am putut sa ma opresc din mancat” :))

yaki da

cand houseul nu se nascuse, iar rapul invata primii pasi in romania, existau melodii ca asta. se intampla cand eu eram in liceu. adica tare demult 🙂