Monthly Archives: Martie 2009

o seara misto

mi-am petrecut ultimele sase ore stand de vorba cu cel mai bun prieten. am crescut impreuna. ne stim din clasa intaia. am memoria plina de amintiri impreuna. de la bataile cu parfumurile si deodorantele mamei, dupa care trebuia sa lasam geamurile deschise ca sa iasa „ceata” din camera, la orele pe care le petreceam la telefon pana veneau parintii de la serviciu. sunt zece ani de cand a plecat in germania. de atunci, ne-am vazut doar de cateva ori si am mai vorbit, foarte rar, pe messenger. cu toate astea, m-am simtit la fel ca inainte in preajma lui. ca si cum timpul, distanta, nu ar conta. in sentimentul asta de familiaritate, cred ca sta secretul unei prietenii adevarate. nu stiu ce se va intampla de aici inainte. nu bag mana in foc, pentru ca am vazut prea multe. dar pot sa fac o comparatie. am regasit colegi de facultate, alaturi de care am trait clipe extraordinare, cu care nu mai am nimic in comun.

Anunțuri

discursul orgasmic

ma uit la mircea badea. ca de fiecare data cand nu discuta despre politica. promoveaza cartea care apare cu jurnalul national, volumul doi din „cel mai iubit dintre pamanteni”. ton sobru, cuvinte apasate sub greutatea momentului. ploua cu epitete si comparatii. „cartea cea mai …”, „autorul cel mai…”, „o campanie a jurnalului, cea mai …”.

stilul mi-e familiar. asa vorbeau si profesorii de romana, pe care i-am intalnit in scoala si in liceu. lectia incepea mereu cu descrierea la superlativ a autorilor. „operele marilor autori ai literaturii romanesti” e o sintagma pe care am auzit-o la nesfarsit. urmau poeziile invatate pe de rost. dupa care trebuia sa indesi in memorie si comentariile pline de termeni pretiosi si exprimari demne de titlurile universitare trecute cu mandrie pe coperta de autori. notarea se facea pe baza de reproducere. dupa toti anii de scoala, n-am ramas cu mare lucru din toate cartile citite. am in schimb repulsie fata de poezie, careia nu ii inteleg utilitatea, si un gol in loc de pasiunea pentru citit.

in scoala, majoritatea profesorilor sunt lipsiti de empatie. nu reusesc sa se puna in pielea elevilor. de aici diferenta de limbaj si de perceptie. indiferent daca adopti stilul autoritar sau prietenos, ca profesor, cred ca trebuie sa ai grija comunicarii. si mai ales sa nu sari peste etape. unui copil trebuie sa ii explici in primul rand de ce e bine sa citeasca. unde e frumusetea si unde sunt avantajele in aceasta activitate. nu doar sa il ameninti cu note mici sau sa ii spui ca ii va folosi cand va fi mare. apoi, predarea ar avea un grad mult mai ridicat de eficacitate, daca s-ar face sub forma dialogului cu elevii. plus ca in felul asta ajuti copiii sa socializeze, sa se integreze, sa se exprime, sa gandeasca.

cat despre apararea cauzelor bune, mi se pare ca lupta e pierduta din start daca uiti sa fii echilibrat. poti sa promovezi o carte, in mijlocul unei emisiuni in care ironizezi tabloide si reviste glossy, si daca spui cateva cuvinte despre subiect sau explici cu ce mesaj ai ramas tu dupa ce ai citit cartea respectiva. simplu, punctual, direct, si mai ales, obiectiv. altfel, risti ca mesajul sa nu mai ajunga la tinta, culmea, pentru ca l-ai transmis cu prea multa forta. m-am saturat de stilul orgasmic de discurs folosit in campaniile sociale, unde vedetele purtatoare de mesaj nu-si pot uita orgoliul si tin sa fie la fel de importante ca mesajul promovat sau, in alte cazuri, sunt orbite de dorinta de schimba ceva. decenta lipseste pana si de la persoanele bine intentionate si care isi propun scopuri nobile. raman cele trei sferturi pline din pahar, care inseamna efortul lor, in sine.

prieteni si amici

ce faci cand te bucuri de aprecierea unei persoane, ai acelasi comportament sau devii sensibil la sensibilitatea persoanei respective?

in ultima perioada m-am integrat ceva mai bine la serviciu. asta imi place. ma obisnuisem cu ideea ca e mai bine sa fiu distant, sa imi vad de treaba mea si atat. nu imi place insa ca mi-am modificat comportamentul. nici macar nu mi-am dat seama ca am devenit mai atent sa nu deranjez, sa nu supar. trebuie sa schimb asta. cred ca un prieten ti-e prieten atunci cand te porti asa cum simti si ca asta e valabil si cand e vorba despre colegi, amici sau cum poti sa-i numesti pe cei alaturi de care lucrezi. in prieteniile la serviciu, de fapt in prieteniile la persoane de peste 25 de ani, sa zic, nu mai cred. poate exagerez, dar nu simt ca cei din jurul meu mai au timp, energie, disponibilitate sa lege relatii cu oameni noi. contactele sunt superficiale si, de cele mai multe ori, se bazeaza pe dorinta de a avea „relatii”, de a avea o retea cat mai vasta de cunoscuti sau, in cel mai bun caz, de a gasi parteneri pentru distractii de moment.

si copiii sunt rai intre ei, dar mi-e atat de dor de prietenii de la bloc, alaturi de care am crescut. de cei din scoala, din liceu si din facultate. de aici incolo, de cand m-am angajat si au intervenit in ecuatie bani, promovari, statut profesional, cei care imi calca pragul intimitatii au devenit cel mult amici. parca e totul rece in jur si jur ca nu ma asteptam la asa ceva. te astepti ca mai multa minte, cu care se lauda un adult in fata unui copil, sa aduca si mai multa fericire. nu prea stau lucrurile asa.

iar sunt pesimist. dar asa simt ca stau lucrurile. de maine, imi promit sa fiu eu la serviciu chiar daca asta nu inseamna sa fiu sociabil si agreabil. imi asum riscul sa fiu izolat, dar mai bine asa, daca ma simt impacat eu cu mine.

slumdog

slumdog-millionaire011

am vazut slumdog millionaire. e un film care m-a marcat. mizeria din india e descrisa simplu. fara un ton tragic si plangeri de mila. e loc de zambete si melodii vesele, alaturi de copii care adorm tremurand pe ciment sau mutilati ca sa scoata mai multi bani la cersit. dincolo de mijloacele artistice, cred ca scenele din film sunt o reproducere a realitatii.

cat despre povestea de dragoste care se naste din viata mizera, e una dintre cele mai frumoase pe care le-am vazut. nu zic cea mai frumoasa ca poate sunt inca sub impresia filmului. m-a impresionat ca nu sunt vorbe in plus. nu sunt declaratii de dragoste pline de metafore. fiecare cuvant isi are locul lui in dialoguri.

finalul e previzibil. „de hollywood”, cum mi-a spus cineva. ok. dar era si pacat sa fie altfel.

p.s. ma gandesc ca un film, o carte, o poezie … pot fi frumoase prin povestea, mesajul lor si atat. nu e nevoie de limbajul pretentios, care sa te faca sa pari inteligent, sau de alte „floricele”.

vendetta cu v de la vedeta

sacalii se inghesuie sa devoreze cadavre. la fel si oamenii. numai ca pentru ei, tinta sunt alti oameni aflati la pamant.

e deja o moda printre romani sa aiba un scandal, pe care sa il intoarca zilnic pe toate fetele. romanita iovan, elodia sau marian cozma sunt doar cateva exemple. acum e mihaela radulescu. nu discut cum a pornit, de ce, de unde, cine e vinovat. nu pot sa nu observ insa cati profita de moment sa o atace pe raduleasca, simtind slabiciunea. daca a ajuns pana si adriana bahmuteanu sa pretinda ca ea e o vedeta si ca mihaela radulescu e doar o mahalagioaica, ce se face de ras, aratandu-si viata la tv?!!! helloooo!!! n-ar strica niste alarme, care in loc de incendiu sa se declanseze zgomotos pe baza de penibil. personaj mai vulgar si mai lipsit de jena ca bahmu rar gasesti pe scena publica. plus ca „ziarista de la libertatea”, cum cu mandrie se autointituleaza, e de fapt mai degraba o impostoare. a ajuns la tv datorita lui prigoana, care intamplator ii e si sot, de vreo cinci-sase ori, si a lucrat la fitzuici lansate special pentru ea si care au sfarsit rapid in faliment. e imoral sa se asocieze cu „libertatea”, cat timp n-are nimic in comun cu lansarea acestui brand, indoielnic la randul lui, dar de succes. ca lucreaza acolo acum, ma indoiesc eu ca maine n-ar mai iesi ziarul fara ea. n-am o simpatie anume pentru mihaela radulescu si nici un interes anume pentru acest scandal de presa. ma socheaza insa ca exista oameni care inghit astfel de personaje ipocrite. atentia care li se acorda nu face decat sa le dea incredere.

m-am obisnuit cu acest gen de situatii. poate ca e si o parte buna in asta. cand dai de greu, ai satisfactia macar ca iti identifici cu claritate dusmanii. e dureros ca uneori apar de unde te astepti mai putin, ceea ce n-are legatura cu situatia de mai sus.

binefacerile crizei

criza financiara e buna. a mai temperat goana dupa bani. a venit intr-un moment in care lumea se inghesuia la credite fara sa stea prea mult pe ganduri. „lasa, ca toti fac asa” era o replica la moda, care anula temerile ca nu ai de unde sa-ti platesti datoriile. plus ca, daca banca iti dadea, stia ea ce face, nu? asa s-au aruncat cu capul inainte de la oameni de la tara, fara un serviciu stabil (am rude in situatia asta), pana la investitori si oameni de afaceri, in cautarea marii lovituri.

criza financiara mai e buna si pentru ca a lovit in sistemul de valori al oamenilor. multi au realizat acum ca banii nu sunt totul. ca bogatia dispare mai repede decat te-ai astepta si ca familia si prietenii sunt ceea ce conteaza cu adevarat.

am vazut la televizor americani imbracati la patru ace, la coada pentru un job de ingirjitor. zambeau si pareau impacati cu siituatia lor. in celalalt capat al lumii, tot ca ingirjitor s-a angajat si un japonez de varsta a treia. fost om de afaceri, a ajuns sa locuiasca intr-o camera de dimensiunea unui dulap. aici doarme, are conexiune la internet si isi tine hainele. familia l-a parasit iar prietenii i-au sugerat ca sinuciderea ar fi o optiune mai demna. nu i-a luat in seama si isi vede de viata. la romani, criza e mai mult vorbita pentru moment. sunt curios cum vom reactiona si noi.

criza asta poate ca e momentul de respiro de care aveam cu totii nevoie. si mai e ceva. e demonstratia ca viata e mereu imprevizibila. in urma cu un an existau temeri legate de razboaie mondiale, extremism religios si catastrofe naturale. iata ca pericolul a venit de acolo de unde societatile capitaliste se asteptau cel mai putin.

ps. nu-mi inchipui ca o mana de americani si un japonez anuleaza disperarea unor oameni care poate n-au ce sa manance si cum sa isi intretina familiile. dar sunt exemple reprezentative de persoane care au simtit pe pielea lor ce inseamna cu adevarat criza financiara, cea reala, nu cea vorbita in exces, si merita luati in seama.

dependent

ma simt neajutorat. mi s-a stricat computerul acum o saptamana. tot de o saptamana imi agasesz unul dintre vecini. a fost ghinionistul care m-a ajutat ultima oara, in materie de calculatoare. asta-seara si-a gasit in sfarsit timp. acum nu ca n-as fi nerecunoscator. dar, parca, ma incearca un sentiment de neajutorare. e genul de senzatie pe care o incerc si in preajma sefului, cand imi vine sa-i mai zic ceva in spiritul relatiei amicale pe care el si-o doreste la serviciu. asa si cu vecinul. nu suntem cei mai buni amici, nici dusmani. dar, la nevoie, repede la usa lui. hmm, ma suspectez de o doza in crestere de ipocrizie. ca sa ma simt si mai captiv, de cateva zile sunt si racit, si stau numai cu servetele si medicamente dupa mine.

urasc sa fiu racit. am nasul rosu ca renii lu’ mos craciun iar capul mare ca dupa o betie din alea din care n-am tras niciodata, dar despre care vorbesc din auzite.