Monthly Archives: Februarie 2009

nu inteleg…

nu ii inteleg pe cei care stau „busy” pe mess. daca vrei sa vorbesti doar cu anumite persoane ai posibilitatea asta. stai on-line doar pentru ei. daca nu, nu e mai simplu sa nu stai pe mess?! mai sunt si cei care isi pun la status mesaje adresate cuiva anume, dar pe care le vad si restul. e ca si cum ai o conversatie particulara de fata cu alte persoane, care automat se simt excluse.

nu ii inteleg nici pe cei care vorbesc la nesfarsit despre lucrurile lor, despre realizarile lor, mereu in termeni laudativi. sunt, in general, aceiasi oameni care intreaba „ce faci?” doar din instinct. n-au timp sa asculte si raspunsul. sunt prea preocupati sa poarte monologuri cu public.

nu ii inteleg pe cei care asculta aprobator si nu spun ce gandesc, in special, in discutiile cu superiorii lor, profesionali sau in termeni de popularitate.

nu ii inteleg pe cei care se simt mandri de ironiile cu care ii ranesc pe altii spre amuzamentul celor din jur. si care mai apoi exclama plini de ei: „ce i-am facut frate!”

Anunțuri

vorbe

imaginea ne deformeaza comportamentul. dorinta de a da cat mai bine in ochii celorlalti e peste tot. e de inteles. teama de neacceptare, de izolare actioneaza prin subconstient si parca ne trezim cu vorbe in gura. mi s-a intamplat de multe ori. dar, in majoritatea situatiilor mi-am dat seama de penibilul situatiei. si am invatat sa tac mai mult. nu e rusine sa taci, decat sa vorbesti, indiferent de subiect, doar ca sa arati cat esti de destept. cunosc oameni admirabili, chiar in familie, care functioneaza asa. simt nevoia sa domine discutia, chit ca n-au nimic in comun cu subiectul. m-am nascut sa fiu naiv si mi-as dori ca atunci cand oamenii deschid gura sa o faca pentru ca vor sa comunice ceva celorlalti. chiar si vorbele goale, conversatiile banele despre vreme sau pretul cepei pot fi speciale daca in spatele lor sta dorinta de a fi in contact cu cineva, de a te bucura de prezenta cuiva. din pacate, prea multi vor doar sa isi creeze relatii, „prieteni”. mai pe scurt, sa fie populari si sa domine.

tuneluri

perioade lungi, in care totul in jur dispare, se goleste de sens. cand nu mai exista emotii si sentimente, culori si mirosuri. doar automatisme. sunt tunelurile prin care simt ca imi trece viata. se intampla periodic si, aparent, fara nicio logica. apar neanuntate si incerc sa imi dau seama daca le provoc eu sau sunt acolo si ma asteapta, indiferent ce as face. starile de deprimare le am de cand eram mic. eram clasa a 2-a sau a 3-a cand imi aduc aminte de prima senzatie de gaura neagra in stomac. ma intrista atunci ideea de a muri. nu moartea in sine. ci ca nimic nu mai parea important in jur, oricum avea sa se termine. niciodata nu stiu cat de lungi sunt tunelurile si daca apuc sa mai ies la lumina. si totusi, e o scanteie inauntru care are propria ei vointa si, atunci cand mintea se da batuta si accepta lucrurile asa cum sunt, ma readuce la viata. puse cap la cap, tunelurile inseamna ani din viata mea. ani irositi sau, poate, ani in care am acumulat experiente, perspective de viata de care aveam nevoie. mult timp am crezut ca e ceva in neregula cu mine. ca sunt un neadaptat si ca nu am ce cauta in lumea lor, a celor care zambesc cu usurinta si par lipsiti de griji. descopar ca sunt mult prea multi oameni tristi si deprimati. viata nu e asa usoara pe cat pare. si totusi, cea mai buna cale e sa o traiesti cat mai simplu. in materie de lectii de viata aleg oricand un copil de 5 ani in locul unui intelectual gen liiceanu sau patapievici. e si logic pana la urma. Dumnezeu n-a creat fericiea pentru initiati, ci pentru fiecare. daca tot am amintit de religie, nu e ceva care sa ma obsedeze. da, ma rog in fiecare seara. nu, nu am citit Biblia si nu respect aproape niciun ritual. dar credinta are rolul ei. e un reper si o bariera in calea intrebarilor existentiale. pana la urma, la asta cred eu ca se reduce religia. la un rol practic. viata se termina asa cum incepe si sper … cred ca singurul lucru care conteza la capat de linie sunt sentimentele pe care le-am adunat.

iluzie

azi am ajuns la spital. sunt bine, dar un prieten de-al meu nu e. dupa zidurile gri sta ea, realitatea. dimineata zambesti, dupa-amiaza ti-e cam rau si pleci acasa de la serv, seara te doare ca dracu si te ia salvarea. nu conteza boala. ci cat de usor poti sa ajungi blocat intr-un pat de spital. in singurul loc din lume unde albul e trist si deprimant.

dupa-amiaza, am picat in mijlocul unui experiment RATB. care e numarul maxim de calatori care incap intr-un autobuz? la ora aia, majoritatea colegilor de experiment au fost pensionarii. acesti aparatori ai bunelor moravuri, cum probabil o sa ajung si eu candva (nu m-am hotarat daca m-as bucura sau nu sa ajung la varsta asta), te-ar calca si pe cap pentru un loc mai comod. nu zic de un loc pe scaun, pentru care, probabil, te-ar arunca din autobuz. si de parca nu era si asa destul de greu sa stau intr-un picior, autobuzul se opreste intre statii pentru ca un grup de vreo 20-30 de controlori vroia, nici mai mult, nici mai putin decat sa verifice biletele si abonamentele. in tot autobuzul !!! „haideti, haideti, ca va dam jos, daca nu ne aratati … dumneavoastra, asa, domnisoara, de acolo?!”, se rastea plina de tupeu, o vajnica aparatoare a legii, cu un picior pe scara autobuzului. am ras in hohote, chit ca eram singur, oricum in multimea aia nu-si mai dadea nimeni seama. norocul controlorilor ca au renuntat repede. grupul de pensionari cred ca i-ar fi devorat daca il dadeau jos dupa ce s-a chinuit atata sa-si ia un loc „in fata”.

acum, stau si ma uit pe geam. e seara si orasul e din nou linistit. ascult o melodie care ma energizeaza mai ceva ca un red-bull. si, nu, nu sunt eu in imagine :))

l’eclisse

n-are sange, femei goale si nici batai. in schimb, e alb/negru, plin de taceri interminabile si cu un final brusc. pentru cine are rabdare sa-l vada pana la final e un film super…b. nu ma rup in figuri cu filmul asta 😀 l-am gasit intamplator, cautand filme cu alain delon. ca in rest, am crescut cu van damme si salvati de clopotel 🙂 nu cu michelangelo antonioni.

lacrimi de dragul lacrimilor

credinta si dragostea au ceva in comun. cred ca ambele trebuie sa le tii pentru tine. m-am saturat de cat s-a dramatizat moartea lui marian cozma. e o tragedie, evident. dar e o tragedie pentru familia si apropiatii lui. nu si pentru miile de persoane care au iesit pe strazi. oficialitatile n-au stat nici ele degeaba. au aruncat cu medalii si diplome, ca la nuntile de manelisti. stirea retragerii lui cozma de la nationala, putin inainte de moartea sa, a trecut insa neobservata de presa si a fost acceptata fara niciun fel problema de oficiali. de unde atatea lacrimi si suspine?! nu e corect fata de cozma si nici fata de zecile, sutele de persoane care cad victime ale jafurilor sau talhariilor. oameni care poate merita la fel de multa atentie. tipul de la brasov, ucis in timp ce fugea dupa hotul de la casa de schimb valutar, de exemplu. odata cu acest caz, s-a mai intamplat ceva. toata presa a trecut la stilul otvist. a luat o drama umana si a intors-o pe toate fetele, fara nicio legatura cu realitatea si bunul simt. si de ce ar fi asta o problema? publicul a fost incantat de ce a primit. sunt aceleasi persoane care se mandresc in public cu credinta lor, care contribuie la coregrafia crucilor facute in autobuz in dreptul fiecarei biserici si care iubesc cu voce tare dar uita de sentimentele pe care le invoca atat de des.

ce-si doresc femeile … si de ce?

am revazut astazi „ce-si doresc femeile”. e unul dintre filmele mele preferate. dincolo de zambete si de momentele emotionante, am ramas cu un paradox. personajul principal e un tip popular, are femeile la picioare, toate ii zambesc si se fastacesc la complimentele lui. surpriza, insa. cand capata puterea de a auzi ce gandesc femeile, descopera ca de fapt toate il detesta. nu e o noutate. si in viata e cam la fel. femeile sunt atrase de acest gen de tipi. ii cunosc bine, dar tot langa ei ajung. sufera. o iau de la capat. si tot asa. nu spun ca in cazul barbatilor nu e la fel. facem glume pe seama pitzipoancelor. dar e de ajuns sa ne acorde putina atentie, ca brusc suntem niste catelusi. dar nu inteleg. cu totii spunem ca ne ascultam inima. totusi, parca vocea asta interioara vine de la un alt organ, ceva mai sudic situat. in confuzia asta a vocilor cred ca sta esecul atator relatii.