e craciun. e liniste. e oboseala. lucrez ca sa pot lua o minivacanta la final de an. sunt sarmale si carnati, singurele aspecte culinare ale sarbatorii pe gustul meu. sunt cadouri, pe care nu le-am mai considerat lipsite de importanta, ci aducatoare de bucurie. sunt parintii si prietenii. sunt toanele mele, lipsa de chef si cei care ma suporta asa. e bradul artificial din coltul sufrageriei, care e gata impodobit dupa zece minute. e rosu-albastru. de la globurile pe care le are pe el. e orasul ”inundat” de zapada topita. e ”last christmas” a celor de la wham, pe care am auzit-o de atatea ori incat si atunci cand nu canta la radio acasa, in autobuz, in baruri sau magazine, canta in capul meu. e masa de craciun de la serviciu, de la care m-am ferit sa particip. atatia oameni inghesuiti sa ia si aia si aia. nu ma dau in vant dupa asa ceva. e gandul ca peste doua zile sunt liber. si senzatia de pace. nu mai caut sa controlez nimic din ce se intampla. nu mai caut sa modific ce s-a intamplat deja. nu mai incarc de sensuri gesturile simple care ma deranjeaza la cei din jur. sunt eu, mai simplu si mai … eu.

tot timpul am fost genul de om cu reactii inhibate in teama de penibil. perioadele de dezinvoltura au venit mai mult ca o dorinta de a-mi demonstra mie si celor din jur ca pot sa fiu si altfel. nu imi dau seama exact care comportament ma reprezinta mai mult. in mod cert nu vreau sa fiu genul ostentativ. imi sar cu usurinta in ochi oamenii care fac tot posibilul sa iasa in evidenta. cum sunt de exemplu cei care striga “bravo!!!” si aplauda frenetic in mijlocul unei sali pline, la un concert de muzica clasica, desi ei n-au prea mare tangenta cu ce se intampla pe scena. sunt genul de oameni cu gesturi subliniate, accentuate excesiv. sunt stridenti in felul lor de a fi. refuz sa cred ca nu e absolut evident ceea ce fac. si totusi, multi dintre ei au mare trecere, pentru ca genul asta de comportament agresiv e usor de confundat cu siguranta de sine. asta e alt lucru pe care l-am observat constant, indiferent de varsta. fie ca eram in fata blocului, la scoala, ori la serviciu, peste tot oamenii sunt atrasi ca de un magnet in jurul celor care lasa senzatia de putere. poate e ceva instinctiv. nu ma lamuresc niciodata. am prieteni, persoane de calitate, care sunt asa, dornici de a fi admirati. incerc sa vad dincolo de aparentele lor, pentru ca si ei vad dincolo de ale mele.

zi de cumparat cadouri. buget redus, timp lipsa, chef zero. am coborat din metrou in ultimul moment. am mers la libraria carturesti. m-a binedispus locul. carti, cd-uri, cani, ceaiuri, suveniruri de sezon, in incaperi insirate ca un labirint. muzica linistitoare. cheful a crescut brusc. din pacate, bugetul si timpul au ramas la fel. m-am invartit si m-am sucit printre rafturi minute bune. pana la urma am aplicat metoda cea mai simpla. instinctul. am vazut ceva ce mi-a placut, care nu avea pret exagerat si se potrivea destinatarului, cumparat. totul repetat de patru ori. am ramas cu 10 lei in portofel. am schimbat unul dintre cadouri. s-au dus si ultimii 10 lei. cu portofelul gol si (ruc)sacul plin, am plecat. ma gandesc ca sunt multe persoanele carora nu le pot da cadouri, desi as vrea. ma consolez ca pentru asta exista urarile de craciun. pentru restul ma bucur ca le pot face niste daruri din suflet. in general, cred ca valoarea unui cadou e data de gandurile celui care il ofera. cand cumperi ceva care are legatura cu o pasiune, o nevoie, o trasatura a cuiva, arati ca ti-a pasat. cand dai bani sau lucruri scumpe si fara legatura, ori banalitati doar pentru ca asa se cuvine, e un sentiment impersonal. decat asa, mai bine deloc.

e plin de lume la malluri. criza nu are niciun efect din punctul asta de vedere. barurile din centrul orasului sunt si ele neincapatoare. intr-o seara, de marti, am incercat in patru locuri ca sa gasesc o masa. pationoarul din cismigiu e populat bine inca de dimineata. vad lumea pe gheata din autobuz, cand plec la serviciu.

imi place agitatia orasului. cat ma enervez cand ma lovesc de lume pe strada in momentele cand sunt grabit sau cand sunt altii grabiti si eu nu. cat ma enerveaza strazile sufocate de trafic si autobuzele si metrourile pline. tot nu pot sa stau departe de ritmul asta de viata. asa m-am obisnuit. si asa imi place.

cu toata mizeria si lipsa de civilizatie, orasul are viata, e dinamic, e modern. tin minte, vag, imaginea trista o orasului plin de mercerii, tutungerii, blanarii, macelarii si restul magazinelor comuniste, anoste si cenusii. ori primii ani de democratie, cu oamenii imbracati in aceleasi copii de doi bani ale hainelor din occident aduse in expozitii de chinezi si turci. ori autobuzele si tramvaiele invechite.

cu toate neajunsurile, bucurestiul a evoluat. si sper sa evolueze in continuare. iar de sarbatori e chiar placut sa te plimbi seara pe bulevardele poluate si inghesuite, dar si pline de viata si colorate. e ca in viata, cu bune si cu rele.

un vis, o persoana, un principiu, o credinta. merita sa iti traiesti viata in functie de asa ceva?! eu zic ca nu. oricat de banal suna, fiecare moment e unic. emotiile si experientele personale sunt cele pentru care eu cred ca merita sa traiesc. suna egoist, dar atata timp cat am grija sa nu ranesc sentimentele celor din jurul meu, mi se pare si foarte corect. si oricum, vorba aia ca viata e o jungla e atat de adevarata. dincolo de ce iti spun in fata, sincer si privindu-te in ochi, oamenii sunt fiecare pentru el. sunt condusi de instincte, de ”ce simt” si asta nu face decat ca fiecare sa fie pe drumul lui. sunt atatea drumuri pe lumea asta cati oameni sunt in ea. e trist, dar asa mi se pare la momentul asta. si mai trist e ca in timp ce scriu imi dau seama ca si eu fac aceeasi greseala. ma scufund si eu in oceanul asta de singuratate. vreau sa traiesc pentru mine. adevarul e ca nu stiu prea multe despre ce inseamna viata. incerc sa vad lucrurile simplu. acum sunt intr-o perioada experimentala. sper sa gasesc insa la un moment dat un echilibru. m-am saturat sa alerg dintr-o extrema in alta, cu deprimarile de pe parcurs.

sunt derutante vocile pe care le aud. e greu de decis pe care sa o ascult. e o voce, cea mai grabita si panicata mereu, a instinctului de conservare. e o alta voce a curiozitatii, plina de intriga si curaj. e vocea mintii, rationala si calculata. e vocea reportofon, a avertismentelor si grijilor intiparite in memorie de parinti, familie, profesori, prieteni… si bineinteles, e vocea care imi spune ce simt. mie imi lipseste insa urechea muzicala. de asta confund mereu vocile. tot e bine. macar le aud pe toate.

imi propun sa vad alte tari. sa traiesc acolo o perioada sau cel putin sa le vizitez. simt ca am orizonturi limitate de gandire. nu ma ajuta sa inteleg tara in care traiesc. sunt sufocat de o campanie electorala imorala si agresiva. promovarea s-a facut/se face cu bannere agate de toti stalpii, cu carpe strambe atarnate deasupra strazilor. mesajele sunt bazate pe zvonuri, atacuri la persoana si mai ales pe lipsa de idei clare, constructive. e o tiganeala din care lipsesc doar injuraturile. cu toate astea, lumea e acaparata. sunt pasiuni antrenate la persoane total dezinteresate de politica pana acum. sunt tabere fondate pe argumente gen pro-comunist, bataus de copii, violator, hot. oamenii accepta disputa electorala la nivelul asta. nimeni nu taxeaza inconsistenta. dar deja gandirea instinctiva, pe termen scurt, egoista si lipsa de strategie, principii nu mai e o surpriza. imi dau seama ca pana la urma traiesc intr-o societate in care majoritatea oamenilor cu bani sunt persoane fara educatie care si-au construit averea pe relatii, tupeu, risc ori oportunitati. aproape sunt inexistenti cei care pun in practica idei, sunt originali, fac ceva de la zero. nu imi pare rau deloc ca m-am nascut aici. apreciez felul deschis al oamenilor, faptul ca stiu sa isi exprime afectivitatea. dar e si o alta parte. nu stim sa vedem interesul propriu in interesul comun, sa gandim simplu, aplicat, sa fim organizati, sa ne tinem de cuvant. indiferent daca o sa ajung in alte tari sau nu, si indiferent pentru cat timp o sa ajung, aici o sa ramana acasa, dar nu pot sa nu observ lucrurile astea si sa nu simt uneori ca as vrea sa fiu in alta parte. de cele mai multe ori imi trece repede.

coca cola, pizza cu blatul foarte subtire si crocant, ciocolata alba, saratelele pe care le face mama la masa de revelion, bananele putin verzi si capsunile de orice fel, red lion (un bar udeva in centrul bucurestiului), cand trec prin statiile de metrou izvor si piata romana, parculetul de la eroilor si gradina botanica, sexul relaxat cu zambetul pe buze, dialogurile simple, directe si amuzante, basescu in loc de geoana, marea in loc de munte, drumurile cu trenul decat cu masina, vama veche si taxi, robbie williams-angels, sa ma uit la comedii romantice, in special serendipity, sa citesc carti in care autorul nu se ia prea mult in serios, viata fara dramatizari inutile, portocaliu, roz, violet, verde fosforescent, painea alba, ouale-omleta, cartofii-prajiti, carnea de pui si atat, fotbalul, fetele brunete cu ochii verzi, chivu in loc de mutu, steaua, vara si ploile de vara, telefoanele mobile ieftine, o masina dupa aspect, nu dupa performante, multa muzica, sa merg in cluburi latino sau rock, sa ma plimb, sa ma imbrac casual, sa iau pastile in loc de injectii, sa merg la cinema in loc de teatru, proza in loc de pozie, sa ma trezesc la 8 cel mai devreme, sa fumez cand ies cu prietenii, sa nu fumez deloc in rest, sa nu beau mai mult de 2-3 beri sau 1-2 pahare de orice, sa nu fiu tratat cu superioritate, sa dansez in multime, sa nu stau la cozi la supermarket, sa imi cumpar multe de imbracat, sa nu pierd timpul la shopping, sa ma simt eu.

viata mea arata altfel. are culoare. zambet. ma enervez, ma entuziasmez. in general, vreau sa spun ca am reactii. ma gandesc ca am irosit timp. dar ma linistesc. imi spun ca e nevoie de etape gri in viata ca sa te poti bucura de ea mai tarziu. nici acum nu e totul roz. am framantari si temeri. tot am momente cand nu ma simt integrat bine in lumea din jur. cel mai important e insa ca am invatat sa ma accept eu pe mine. si sa fiu asa cum simt. problemele existentiale s-au atenuat atat de mult incat le-am uitat. e cam prafuita comparatia cu mersul pe bicicleta, dar se potriveste. cred ca asta e secretul. sa prinzi viteza, iar apoi lucrurile vin de la sine. si am mai invatat ceva. de fapt, mi-am readus aminte ce invatasem si am ignorat mult timp. sa nu imi pun sperante. in nimic. vreau sa iau clipele din viata mea asa cum vin. poate nu sunt toate stralucite, dar sunt ale mele si pot sa simt. si asta e cel mai important.

au fost ani buni in care am crezut ca pasiune, iubire, prietenie, suflet sunt ceva naiv sau banal. vedeam totul in jur rational si cautam o explicatie pentru orice. traiam de la distanta, neimplicat si nepasator. parca eram spectator la propria mea viata. am crezut ca asta inseamna sa fii matur. e o greseala pe care sper sa nu o mai fac. au fost ani buni in care mi-am ignorat amintirile. am tendinta asta de a decupa perioade din viata pe care apoi le uit intr-un colt de memorie. m-am hotarat insa. nu vreau sa mai uit nimic. nici tot ce e bun, atunci cand ma supar pe lume. nici tot ce e rau, atunci cand mi se pare ca viata e minunata. sunt produsul fiecarei experiente, inclusiv a celor neplacute. cred ca cine vrea poate sa vada si dincolo de gafele trecutului si sa ramana cu ce e relevant pentru mine ca persoana.