democratie

nu ador discutiile cu subiect serios. ce e aia democratie si pana unde ar trebui sa se intinda ea? asta ar fi un exemplu. mi-am pus totusi problema asta. la suparare. tot dupa un meci de fotbal, dar fotbalul e aici doar un detaliu de context.

steaua a terminat la egalitate, cu sheriff tiraspol, in europa league. la pauza meciului, patronului stelei, gigi becali, a coborat la vestiare sa ceara socoteala jucatorilor pentru prestatia slaba. ”a trantit usa de perete si a inceput sa injure si sa ia la rost jucatorii”, au relatat ziarele de sport. italianul bergodi a trecut peste momentul de uluiala si l-a invitat sa mearga inapoi la loja lui pe becali. urmarea? antrenorul a fost demis. ”m-a umilit”, a explicat patronul. ”in romania, se intampla lucruri care ma lasa cu gura cascata”, a fost reactia lui bergodi, la conferinta de presa.

trecand peste prezentarea incidentului, apare o problema. pana unde ajung drepturile unui patron, fie el de club de fotbal, de banca ori de aprozar? capriciile lui gigi becali, pentru ca nu e nici pe departe la primul, sunt intampinate de obicei cu remarci de genul “sunt banii lui, e normal sa faca ce vrea”. asa s-a spus dupa ce a umilit jucatori si antrenori.

in conditiile astea, nu inteleg de ce se mai semneaza contracte. sau de ce nu se specifica in contract, in loc de durata, ”pana cand considera angajatorul de cuviinta”?

pana la urma, in mintea mea de complexat, fara bani, nerealizat, nesmecherizat, necombinat cu toti bazatii in afaceri dubioase, gasesc normal sa existe limite chiar si pentru proprietarii de businessuri. adica, nu ma dai tu afara asa, fara niciun motiv intemeiat, doar pentru ca esti patron. intr-o tara civilizata, ar trebui sa imi achiti tot contractul. de exemplu. autoritatile de control, sunt insa mai mult de forma. se petrec abuzuri pe banda rulanta. unele, cum e cazul becali-bergodi, chiar sub ochii lumii.

intr-o astfel de societate, democratia nu e decat un alt fel de comunism, doar cu alti dictatori.

fantezie vs disciplina

sunt racit, epuizat fizic si consumat psihic. dar in noaptea asta o sa adorm cu un zambet pe fata.

am vazut finala ligii campionilor. barcelona a batut-o pe manchester united cu 2-0 si a castigat trofeul pentru a treia oara in istorie.

e dovada ca fantezia, bucuria, pasiunea te pot face sa fii cel mai bun. asta intr-o lume care crede tot mai mult in organizare, cultul disciplinei, studii si analize si mai ales in prevedere si control.

asalt la muzee

la fel ca anul trecut, noaptea muzeelor a fost o nebunie. pentru unul parasutat in bucuresti in mijlocul evenimentului ar fi fost clar ca romanii sunt poporul cel mai iubitor de cultura din toata lumea.

din cauza aglomeratiei, organizatorii s-au declarat depasiti de situatie. micile concerte sau scenete puse la cale pentru a acompania consumul de cultura au devenit inoportune. pentru simplul fapt ca era greu sa stai pe loc sa admiri ceva cand te impingeau din spate alte zeci de persoane. valabil si pentru exponatele din muzee.

recunosc, n-am fost la un muzeu de nicinu mai stiu cand. probabil de la excursiile organizate cu scoala. nu sunt mandru de asta. nici rusinat. pur si simplu, asa mi-am format sau mi s-au format reperele. ca timpul liber sa-l petrec mai degraba la un suc cu prietenii, la un meci … de vina e si imaginea “prafuita” a muzeelor. nimeni n-are timp sa le imbrace intr-o haina atractiva. sa transmita mesajul in termeni populari.

ideea e ca nu absenta pretului de cateva zeci de mii de lei cat costa un bilet la muzeu a facut ca actiunea asta sa atraga atat de multi oameni. eu cred ca mai importanta a fost vizibilitatea. daca mergi azi la muzeu, e ceva banal. nu mai e nimeni, acolo. decat istoria. ce treaba ai cu ea?! plus ca nu mai auzi pe nimeni vorbind la televizor despre cat de cool e sa mergi la muzeu. nici in cercul de prieteni nu mai manifesta nimeni interes.

adevarul e ca cine vrea sa merga la muzeu, merge cand are linistea sa admire ce e de admirat. si scoate si bani de bilet, care nu e mai scump decat o cola la terasele mereu pline ochi din centrul orasului. dar e efectul asta de turma si dorinta de a fi la moda. asa am vazut eu lucrurile din fata tv, la stiri. daca a fost cineva acolo si lucururile au stat altfel, il rog sa ma corecteze.

de ce acum?!

azi am fost la examen. sunt in grupa a doua, din patru. fiecare grupa are aproximativ 50 de persoane. cam cate computere sunt in sala de examen. pana acum, am respectat de fiecare data programarea la grupa mea. dar aproape de tot atatea ori am apucat ultimele locuri in sala. sau, mai rau, am asteptat pe hol sa se elibereze unul. asta pentru ca multi dintre colegi veneau la alta grupa. de ce sa se trezeasca doua ore mai devreme sau de ce sa nu merga impreuna cu colega/colegul, poate e rost si de ceva sfaturi comune?

pentru ca multi dintre profesori n-aveau probleme cu respectarea acestei reguli, se ajungea la momente in care fie trebuia sa iti dai coate sa te bagi in fata la rand, fie sa astepti frumusel inca juma de ora pe holuri. nu mi s-a parut deloc normal. azi am avut insa o surpiza placuta. am ajuns mai devreme si am gasit vreo zece persoane la usa, in fata unei sali goale.

profesorul nu accepta decat pe cei de la grupa programata la acea ora. explicatia s-a repetat la nesfarsit. chiar daca auzeau ca n-au voie sa intre, existau mereu exceptii. “am venit cu prietenele in masina, de la ploiesti”, “anul trecut eram grupa asta, acum nu stiu de ce nu mai sunt”… si cea mai tare “pai, nu mi se pare normal. n-am mai auzit niciun profesor sa faca asa pana acum”.

cam asa stau lucrurile cu regulile de bun-simt. de ce sa le respecti, daca oricum nimeni nu tine cont de ele? in schimb, e o placere sa ne dam drept educati si civilizati si sa radem de altii ca sunt niste tarani, ca se imbraca asa, ca vorbesc asa, ca fac aia si aia.

mai e si partea a doua. cand exista totusi cineva care tine la reguli. atunci iese la suprafata unul dintre motivele de mandrie tipic romanesti. “eu sunt mai smecher. lasa ca bag putina vrajeala si se rezolva! astia care stau la coada?!! … Treaba lor frate, ce, ii pun eu sa stea?”

la coada … civilizatiei

stire pe realitatea. zeci de pensionari s-au calcat in picioare pentru consultatii oftalmologice gratuite, la brasov. cea mai socanta imagine, o femeie lesinata ridicata cu greu de pe trotuar de alte cateva personane.

scene similare se petrec si cand se pun in vanzare bilete pentru revelionul organizat de vanghelie sau cand sa dau bilete de vacanta cu pret redus, la casele de pensii. la fel a fost de 1 mai, la micii “electorali”.

e realitatea din spatele fetelor incruntate si a privirilor goale. oamenii, in special cei in varsta, sunt cu nervii la pamant. ar face orice ca sa le fie lor mai bine. indiferent cat de mica e miza.

discursul orgasmic

ma uit la mircea badea. ca de fiecare data cand nu discuta despre politica. promoveaza cartea care apare cu jurnalul national, volumul doi din “cel mai iubit dintre pamanteni”. ton sobru, cuvinte apasate sub greutatea momentului. ploua cu epitete si comparatii. “cartea cea mai …”, “autorul cel mai…”, “o campanie a jurnalului, cea mai …”.

stilul mi-e familiar. asa vorbeau si profesorii de romana, pe care i-am intalnit in scoala si in liceu. lectia incepea mereu cu descrierea la superlativ a autorilor. “operele marilor autori ai literaturii romanesti” e o sintagma pe care am auzit-o la nesfarsit. urmau poeziile invatate pe de rost. dupa care trebuia sa indesi in memorie si comentariile pline de termeni pretiosi si exprimari demne de titlurile universitare trecute cu mandrie pe coperta de autori. notarea se facea pe baza de reproducere. dupa toti anii de scoala, n-am ramas cu mare lucru din toate cartile citite. am in schimb repulsie fata de poezie, careia nu ii inteleg utilitatea, si un gol in loc de pasiunea pentru citit.

in scoala, majoritatea profesorilor sunt lipsiti de empatie. nu reusesc sa se puna in pielea elevilor. de aici diferenta de limbaj si de perceptie. indiferent daca adopti stilul autoritar sau prietenos, ca profesor, cred ca trebuie sa ai grija comunicarii. si mai ales sa nu sari peste etape. unui copil trebuie sa ii explici in primul rand de ce e bine sa citeasca. unde e frumusetea si unde sunt avantajele in aceasta activitate. nu doar sa il ameninti cu note mici sau sa ii spui ca ii va folosi cand va fi mare. apoi, predarea ar avea un grad mult mai ridicat de eficacitate, daca s-ar face sub forma dialogului cu elevii. plus ca in felul asta ajuti copiii sa socializeze, sa se integreze, sa se exprime, sa gandeasca.

cat despre apararea cauzelor bune, mi se pare ca lupta e pierduta din start daca uiti sa fii echilibrat. poti sa promovezi o carte, in mijlocul unei emisiuni in care ironizezi tabloide si reviste glossy, si daca spui cateva cuvinte despre subiect sau explici cu ce mesaj ai ramas tu dupa ce ai citit cartea respectiva. simplu, punctual, direct, si mai ales, obiectiv. altfel, risti ca mesajul sa nu mai ajunga la tinta, culmea, pentru ca l-ai transmis cu prea multa forta. m-am saturat de stilul orgasmic de discurs folosit in campaniile sociale, unde vedetele purtatoare de mesaj nu-si pot uita orgoliul si tin sa fie la fel de importante ca mesajul promovat sau, in alte cazuri, sunt orbite de dorinta de schimba ceva. decenta lipseste pana si de la persoanele bine intentionate si care isi propun scopuri nobile. raman cele trei sferturi pline din pahar, care inseamna efortul lor, in sine.

iluzie

azi am ajuns la spital. sunt bine, dar un prieten de-al meu nu e. dupa zidurile gri sta ea, realitatea. dimineata zambesti, dupa-amiaza ti-e cam rau si pleci acasa de la serv, seara te doare ca dracu si te ia salvarea. nu conteza boala. ci cat de usor poti sa ajungi blocat intr-un pat de spital. in singurul loc din lume unde albul e trist si deprimant.

dupa-amiaza, am picat in mijlocul unui experiment RATB. care e numarul maxim de calatori care incap intr-un autobuz? la ora aia, majoritatea colegilor de experiment au fost pensionarii. acesti aparatori ai bunelor moravuri, cum probabil o sa ajung si eu candva (nu m-am hotarat daca m-as bucura sau nu sa ajung la varsta asta), te-ar calca si pe cap pentru un loc mai comod. nu zic de un loc pe scaun, pentru care, probabil, te-ar arunca din autobuz. si de parca nu era si asa destul de greu sa stau intr-un picior, autobuzul se opreste intre statii pentru ca un grup de vreo 20-30 de controlori vroia, nici mai mult, nici mai putin decat sa verifice biletele si abonamentele. in tot autobuzul !!! “haideti, haideti, ca va dam jos, daca nu ne aratati … dumneavoastra, asa, domnisoara, de acolo?!”, se rastea plina de tupeu, o vajnica aparatoare a legii, cu un picior pe scara autobuzului. am ras in hohote, chit ca eram singur, oricum in multimea aia nu-si mai dadea nimeni seama. norocul controlorilor ca au renuntat repede. grupul de pensionari cred ca i-ar fi devorat daca il dadeau jos dupa ce s-a chinuit atata sa-si ia un loc “in fata”.

acum, stau si ma uit pe geam. e seara si orasul e din nou linistit. ascult o melodie care ma energizeaza mai ceva ca un red-bull. si, nu, nu sunt eu in imagine )

nervi intinsi

sa moara tiganii! aia unguri vinovati de uciderea handbalistului marian cozma. de fapt, sa moara tiganii, in general. ca oricum sunt toti la fel. asta e vocea colectiva a persoanelor din jurul meu. in presa nu difera mult. doar tonul este altul. aceeasi voce se aude si in italia. tot mai puternic. tot tiganii sunt tinta. dar li se spune mai simplu. romani. e furia celor multi, educati, care respecta regulile jocului social si s-au saturat sa inchida ochii la tupeul altora. a celor care se tem ca maine ar putea sa fie ei tinta violentei si a furturilor. si a celor care au fost deja victime si se simt umiliti pentru ca au asteptat degeaba sa li se faca dreaptate. in adancul pamantului, cand se aduna prea multa energie au loc cutremure. cu cat mai multa, cu atat mai mari. in adancul societatii e plin de ura si nu are pe unde sa iasa. legea e presiunea care o tine deocamdata sub control. asa ca rasufla in certurile din intersectiile aglomerate, in privirile incruntate din metrou, in scandalurile din familii. e de ajuns o fisura ca sa explodeze. e un prilej bun de afirmare pentru un extremist ca vadim. mai ales ca se apropie alegerile prezidentiale.

in metrou

inca o zi de lucru. inca o ora pierduta pe drum. ma urc in metrou la p-ta universitatii. aglomeratie. nimic nou. imi fac loc si ma opresc in fata unei femei. are pana in 30 de ani. e imbracata simplu, fara gust, cu parul prins neingrijit intr-o coada. pe scaunul de langa sta baietelul ei. are vreo 4 ani si nu sta locului. maica-sa n-are nicio treaba cu el. vorbeste la telefon. vocea si rasetele i se aud in tot vagonul. copilul urla si el in voia lui. lumea intoarce capul curioasa, dar se resemneaza rapid. mi-e somn iar haosul creat ma calca pe nervi. mai trece o statie. si inca una. cei doi nu coboara. dupa atata tipat, pe ala mic il apuca foamea. intre doua glume nesarate la telefon maica-sa ii scoate niste sticksuri din geanta. meniul nu l-a impresionat deloc pe pusti. le-a strivit si le-a imprastiat pe tot scaunul. final de convorbire. la fix cand intra metroul in statia la care vor sa coboare. femeia insuportabila isi ia copilul de mana, se ridica si … cu mana ramasa libera incepe sa curete mizeria. se deschid usile. in graba, baga aproape tot ce a strans in buzunar!! preventiv, mai da o data cu palma peste suprafata scaunului iar restul firmiturilor cad pe jos. mi-a pierit somnul. am realizat ca am o parere prea buna despre mine. cine-s eu sa judec oamenii asa, dintr-o privire?!

un altfel de circ

femeia cu barba, femeia cu trei sani, piticii, omul care indoaie fierul… circul nu mai e demult la moda. dar a fost o vreme cand era principala distractie a poporului. oamenii se inghesuiau sa vada curiozitati ale naturii.

intre timp au descoperit igiena corporala, au invatat sa se imbrace elegant si sa se dea cu parfum. instintele de baza au ramas insa acolo, bine infipte in felul lor de a fi.

magda si tolea, sexy-braileanca, tarky, piticul porno, nikita. astea sunt personajele care fac audienta la tv si in presa scrisa. e doar o alta forma de circ. una adaptata vremurilor de acum.