renuntari

e greu sa te desparti.

in momentele de luciditate, imi spun ca in lumea asta totul vine si pleaca. totul se schimba. ca nu poti fi sigur de nimic ce ai.

de aia e bine sa nu fiu egoist si sa nu tin langa mine ce stiu ca nu e al meu. chiar daca e persoana in jurul careia am impletit vise. sunt vise care nu au prins viata si s-au spart in cioburi peste care trebuie sa calc si sa merg mai departe.

mi-as dori sa ma pot multumi cu putin si sa fac compromisuri ca sa fiu langa cine vreau. doar ca nu pot. nu pot sa fiu prieten si sa iubesc in tacere. si nu vreau sa fac alte persoane sa sufere din cauza mea.

fata din reclama

am plans in fata unei reclame din statia de autobuz. e prima oara cand am avut lacrimi in ochi dupa mult timp. cand eram copil plangeam des. mai ales in fata senzatiei de nedreptate. dar si cand tata tipa la mine exasperat ca sunt cu gandul la meciul de fotbal din fata blocului si gresesc banal tema la matematica. sau cand ii injuram pe cei mari si fugeam sub geam sa strig pana la etajul 8″: ”mamaaaa, ma bate!!” si simteam nevoia sa fiu convingator. din adolescenta, lucrurile s-au schimbat. n-am plans cand a murit una dintre cele mai dragi persoane mie. nici cand a murit bunica mea. n-am plans la filme sau la despartiri dureroase, de iubite sau de rude plecate definitiv peste mari si tari. tristetea momentelor astea am simtit-o mereu. insa cu o amorteala a sufletului. acum doua seri, am plecat mai repede acasa de la o iesire in oras cu un grup numeros de prieteni. am simtit nevoia sa fiu singur. si m-am trezit singur intr-o statie de autobuz, la ora 11. doar un chip de copil ma privea insistent dintr-o reclama. a gasit in mine cea mai mare temere. daca nu o sa am niciodata o fetita ca ea. mi-am dorit dintotdeauna, atat de mult, o familie, nu distractie. si lucrurile au iesit mai degraba invers, desi si cu distractia sunt dator fata de mine. nu am apucat sa gandesc. ce am simtit m-a coplesit. am simtit lacrimi in ochi. m-am bucurat. e genul de tristete ca o palma peste fata. m-a trezit la realitate. si, totusi, sper sa ajung o data tatic. si sa am o fetita ca cea din reclama, cu ochi caprui, in care incap toata veselia si optimismul din lume.

intalnire

”buna. vroiam sa iti spun ca am ajuns deja”. eram inca la serviciu cand m-a sunat. trebuia sa ne intalnim peste jumatate de ora. dar treaba era departe de a fi terminata, plus drumul de la marginea orasului pana in centru. toata ziua ma gandisem ca o sa o vad. n-am mai avut rabdare. m-am simtit ca in Craciunurile copilariei, cand fugeam noaptea din pat sa ma uit dupa cadouri sub brad. la fel am fugit si acum, la propriu. am rugat un coleg sa-mi termine treaba si am salutat in graba pe restul. metroul a tinut cu mine. in 20 de minute am ajuns. am stat intr-un bar, la ultima masa din colt si parca eram rupti de tot ce era in jur. nu mai conta nimic… am stat mult de vorba. la inceput, nu am auzit mai nimic din ce mi-a spus, iar cand vorbeam eu, n-aveam niciun sens. insiram nimicuri, doar ca sa mi se auda si mie vocea. ma uitam la ea si gandurile zburau catre trecut. dupa, am renuntat la orice retinere si am fost unul mai sincer si mai direct decat celalalt. ne-am explicat deciziile si trairile de acum sase ani. de ce ne-am despartit, de ce nu suntem impreuna?? orgoliu, lipsa de comunicare, incapatanare (atunci). timpul care a trecut, un sot, un copil (acum). sunt prea multe intre noi. dar senzatiile se pare ca au ramas la fel de intense. e o alinare si in ideea ca cineva te iubeste, chiar daca nu e langa tine si nu are cum sa fie. m-am felicitat ca ne-am revazut. aveam indoieli, ca nu e bine, am mai cerut sfaturi si cam toata lumea mi-a spus ca nu e ceva bun pentru ca n-ar duce nicaieri pentru niciunul din noi. dar a dus. amintirile au capatat acum un cu totul alt sens. au disparut semne de intrebare si nelamuriri care macinau acolo, inauntru.

impuls

”nimeni n-o sa-ti explice ce e dragostea, singur intr-o zi de vara-o vei afla…” (vama veche) sunt multe lucrurile pe care le inveti singur in viata. pentru ca si daca ti le spun altii, nu le intelegi si ca atare nici nu le iei in seama pana nu te afecteaza pe tine in mod direct. in general, termeni gen dragoste, iubire, afectiune ma fac sa ma gandesc la lucruri culmea superficiale. m-am ferit cat am putut de momentele cu mare dramatism. pana si la tv, unde de ceva timp e moda show-urilor lacrimogene, schimb canalul cand se ajunge la asa ceva. in viata, am fugit pentru ca ma simt vulnerabil. poate de asta am spus o singura data cuiva ca o iubesc. a fost singurul moment in care am simtit nevoia asta. eu cred ca am fost sincer. recent i-am spus din nou. de data asta insa cu regret. nu mai poate fi nimic intre noi. dar am simtit nevoia sa stie ca nimic nu s-a schimbat. si ce vulnerabil ma simt acum! de ce n-am putut sa tac?!

stare

nu vreau ca aici sa fie locul unde imi vars frustrarile si complexele. dar sunt unele lucruri pe care nu le poti spune nici prietenilor. iar asa, nu stiu de ce, am o senzatie de confort, dupa ce imi materializez gandurile intr-o maniera vizibila si pentru altii. am scapat de golul pe care-l simteam inauntrul meu. de fapt, asta era problema. ca nu simteam. functionam mecanic si rational. si atat. acum ma feresc atat cat pot de filosofi si de destepti. nu cred in ce au sa imi spuna despre viata. e totul simplu. iei lucrurile cum sunt si te bucuri. de orice. aici apare problema. sa simti nu inseamna numai bucurie. e si multa tristete. imi dau seama ca starea de detasare in care am trait in ultimii trei-patru ani era si ceva autoimpus. m-am impins singur spre marginea depresiei. acum imi dau seama de ce. si nu vreau sa fac la fel. sunt in punctul ala, in care trebuie sa infrunt ce ma speria inainte. parerea negativa a altora, atacurile de neinteles, rautatile. cred ca am inteles ca sa fugi nu e o solutie. pana acum m-am tinut de cuvant. am devenit mai deschis. la oameni si trairi. mi-am facut prieteni noi, de altii, fara vina mea sper, m-am indepartat. la job respir mai liber. mi-am luat presiunea de pe umeri. spun ce-o fi, o fi, in fiecare dimineata si ma ajuta. ramane sa ma tin de cuvant si de acum inainte. sa raman asa.

presiune

e greu sa calculezi randamentul cuiva. exista metode, stiintifice, prin care poti sa iti dai seama de potential. dar de la potential la ce arati in practica e cale lunga.

ma uit la mine in primul rand. sub presiune sunt mediocru. m-au promovat la serviciu si chiar daca nu am multe in plus de facut gresesc. mi-a disparut inspiratia.

de vina e presiunea, zic eu. poate si ca nu mai am placere in ceea ce fac.

sunt patru ani si jumatate de cand lucrez in presa. e meseria la care am visat de cand eram copil. pentru ca sunt o persoana timida, retrasa nu am luat in serios ideea pana am ajuns la finalul liceului. am dat la jurnalism si e cea mai buna decizie a vietii.

dupa facultate, am fost cateva luni la un ziar. m-au respins si nu stiam ce sa fac. ma rugam sa mai am parte de o sansa. a venit, cand imi pierdusem orice speranta. am inceput de la zero, asa cum era si normal. prima stire, primul interviu, primul reportaj, prima legitimatie. imi aduc aminte cu placere de fiecare dintre ele. dar toate astea nu ma fac sa regasesc placerea de a lucra.

acum am acceptat o pozitie din care trebuie sa ma implic si mai mult. e flatant, aud felicitari in jur. dar nu stiu nici acum de ce am zis da. din orgoliu, pentru bani sau vanitate. probabil ca de asta. altfel, imi doream liniste si orice in afara de un plus de stres.

filme

am vazut 28 de filme, din martie pana acum. asta doar pe laptop. nu le pun la socoteala pe cele de la tv, unde insa am inceput sa ma uit mai rar. practic, un film la trei zile.

majoritatea sunt comedii romantice. locul de desfasurare al povestilor sunt orase mari, moderne. peste tot sunt masini luxoase, toata lumea vorbeste la celulare scumpe si are plasme pe pereti, in apartamente parca scoase din revistele de desing interior. iar finalurile, indiferent de labirintul intamplarilor, sunt fericite.

e dorinta de a evada. de a merge intr-o lume fara probleme si batai de cap. ca incerc sa evadez atat de des spune multe despre starea de spirit pe care o am in perioada asta. folderul cu filme e o oglinda buna. sunt las si fug de realitate, ca sa traiesc prin intermediul unor personaje fictive.

compasiune

nu mai vreau sa imi para rau de nimeni. imi pare rau de mine si e de ajuns. respect supararea, tristetea altora. dar atat. e treaba lor. nu vreau sa aud. pentru ca prea multi pe care ii consolezi, n-au pic de recunostinta. prieteni de-astia care-ti sunt aproape doar la greu, greul lor, mi-au ajuns.

schimbari

consum rapid relatiile cu cei din jurul meu. cand imi pun increderea in cineva, acumulez frustrari la cele mai mici gesturi nepotrivite. cu atat mai mult nu suport sa simt ca cineva apropiat ma desconsidera. nu gasesc motive sa lupt pentru a schimba perceptia asta, cat de important prieten mi-ar fi respectivul. mi se pare o conditie esentiala, ca sa te numesti prietenul cuiva, sa nu te consideri superior.

la fel e si cu joburile. inevitabil, un loc de munca inseamna o suma de relatii cu alti oameni. in medie, cred ca un an e durata pe am petrecut-o pana acum la fiecare job. problema mea nu sunt acomodarile, am darul ciudat de a face impresie buna fara sa imi propun asta, ci ca dupa un timp calmul incepe sa imi fie considerat o slabiciune si apar exact ce urasc mai mult, privirile de superioritate.

azi am avut din nou ocazia sa schimb locul de munca. am primit o oferta interesanta. si riscanta. ar fi trebuit sa fac ceva ce mi-am dorit, in acelasi domeniu. dar ceva ce nu am mai facut pana acum decat ocazional. m-am gandit bine si mi-am dat seama ca, in mod ironic, a trecut aproape un an de cand sunt la actualul loc de munca. am zis da, initial. am refuzat in cele din urma.

am zis da pentru ca alerg dupa schimbari in toate directiile in speranta ca asa mi se va schimba si viata. am un sentiment acut ca ceva nu merge. ca nu sunt pe un drum bun. am zis nu pentru ca de data asta sunt intr-un loc unde sunt apreciat. si mai ales acceptat asa cum sunt. sigur, sunt si momente urate. experientele de pana acum m-au convins insa ca astea exista peste tot.

revenind la relatiile cu prietenii, m-am impacat cu situatia. timpul schimba oamenii. nu vreau sa ma cert cu nimeni, dar aleg sa pun distanta intre mine si cei care se simt prea buni ca sa dea un telefon sa intrebe ce faci sau care au uitat atat de usor ca ai fost alaturi de ei in atatea momente. face parte din viata. asta e. mai bine mai putini prieteni, mai multa demnitate. respir mai liber asa. asta si pentru ca e mai mult loc liber in jurul meu.

pasiune

m-am uitat la meci in seara asta. chelsea-barcelona. semifinala de liga campionilor. meci de lux cu alte cuvinte. s-a terminat 1-1, iar barcelona s-a calificat in finala, dupa un joc slab si un gol marcat in minutul 90. la final, in tribuna, un copil englez plangea in hohote.

e una dintre dramele fotbalului. si ale sportului in general. te face sa te simti deasupra lumii. dar te face si sa vrei sa dispari cu totul, numai sa scapi de sentimentul ala coplesitor de amaraciune si ciuda.

culmea, mi-am dat seama cand am privit lacrimile pustiului ca il invidiez. mi-e dor de vremea in care nu scoteam un cuvant doua zile, in afara de DA sau NU, dupa ce steaua pierdea cu 5-0, cu paris saint germain, tot in liga campionilor. sau cand romania era eliminata la penaltyuri din sferturile de finala ale campionatului mondial, de suedia. sau cand nationala de handbal feminin era egalata in ultimele secunde de austria in semifinala campionatului mondial pentru ca apoi sa fie invinsa in prelungiri….

la toate momentele astea aveam intre 14 si 19 ani. de atunci, mi-am impus sa nu mai pun suflet. si am reusit. iar acum vreau inapoi pasiunea. cu tot cu partea ei amara.

sportul e doar un exemplu. de fapt e valabil pentru felul in care cred ca mi-am schimbat viata in general. m-am convins sa privesc totul rational, distant, sa analizez, apoi sa simt. insa m-am saturat. senzatia de siguranta nu merita ce am dat la schimb.