nu suport tacerea. mi se pare ceva trist sa stai langa cineva si sa nu spui nimic. in acelasi timp, gasesc penibile momentele in care doua persoane, care se cunosc mai mult din vedere, incearca sa lege o conversatie. in statie la autobuz, in lift, la coada… de cand eram copil mi se parea amuzant efortul facut de adulti sa fie placuti unii cu altii. “da. am auzit ca o sa ploua azi. / nu mai e vremea cum era odata / am fost la piata ieri si am luat…” nici meteorologii nu discuta atat de des despre vreme, ce naiba.
poate ca explicatia e mai simpla decat cred eu. nevoia de socializare. si mai ales de mentinere a socializarii cu cine ai socializat deja. eu sunt mai las. am momente cand plec abatut de la serviciu. pentru ca nu am chef sa vorbesc si nici sa stau langa cineva si sa mi se intample ce spuneam mai devreme, aleg sa imi “ocolesc” unii colegi, genul carora nu le stii nici numele, dar pe care ii saluti pentru ca ii vezi zi de zi.
am prieteni, am si un tata de genul asta, care au un dar nativ de a comunica orice, cu oricine, oricand. totul cu o naturalete dezarmanta. am crescut invidios ca nu sunt si eu asa. mult timp am crezut ca pentru ei lumea e roz. am ajuns sa aflu ca nu e deloc asa. si ca multi dintre ei cauta sa isi anuleze prin comunicare temeri si complexe.
ca mine, ca ei, nu conteaza. fiecare e asa cum e. eu continui sa cred in frumusetea comunicarii. doar ca e bine sa aiba un continut real, mai ales emotional.
